NORA COLŢEA: DOISPREZECE ACTORI PENTRU ANDREI ŞERBAN

Aşa cum deja ne-am obişnuit, Andrei Şerban îşi prefaţează premierele cu un şir de repetiţii generale cu public, pentru a lua pulsul privitorilor, a le urmări reacţiile şi opiniile. La ultimul spectacol montat la Sala „Toma Caragiu“ a Teatrului „Bulandra“, Zadarnicele chinuri ale dragostei de W. Shakespeare, aceste ieşiri la public au început pe 11 mai, premiera avînd loc după şase zile.

Totul se petrece într-un decor (Octavian Neculai) s-ar putea spune auster: un spaţiu străjuit de pereţi înalţi, din metal, acoperiţi cu grafitti, viu coloraţi, pe care se disting figuri hidoase de femei cu sînii căzuţi şi ochii zgîiţi. În fundal, tronează un banner uriaş pe care este inscripţionat cu litere mari, roşii „Interzis femeilor“. În dreapta scenei, un lampadar elegant, iar în stînga, piesa de rezistenţă a decorului – un copac plin de găuri, cu ramuri foarte mobile, care seamănă nu doar cu nişte şerpi încovrigîndu-se, ci (poate) cu nişte falusuri. Scorbura are o gură căscată spre cer, într-un ţipăt mut, semănînd izbitor cu Strigătul lui Edvard Munch, semnificînd parcă o tînguire, teamă a ceva ce nu se poate împlini.

Regele Navarrei hotărăşte să-şi transforme castelul într-o fortăreaţă a înaltelor învăţături. În acest scop, el dă un edict-hotărîre prin care, pe o perioadă de trei ani, se interzice intrarea în cetate a femeilor. Ba mai mult, chiar gîndul la ele va fi aspru pedepsit. Regele şi prietenii lui, Berowne, Longaville şi Dumaine, încheie acest jurămînt de castitate. La curte se află şi un cavaler spaniol, Don Adriano de Armado însoţit de pajul său, Molie. Spaniolul fanfaron se îndrăgosteşte mortal de Joaquenetta, o ţărăncuţă zvăpăiată care se află în vorbă cu un tînăr din popor, îndrăzneţ, inteligent şi giumbuşlucar, numit Tărtăcuţă. Înainte ca acest embargo al iubirii să intre în vigoare, la curtea Navarrei fusese invitată Prinţesa Franţei pentru a purta tratative cu privire la cedarea Aquitaniei. Ea se prezintă la curtea aflată în carantină, acompaniată de suita ei de doamne: Rosaline, Katherine şi Maria. Ele vin însoţite de lordul Boyet – o femeie deghizată – cu urechea şi ochiul la pîndă.

Comicul iese prin toţi porii. O mostră: poliţistul cu alură de englez, aduce o scrisoare incriminatoare la adresa lui Tărtăcuţă şi i-o înmînează, ridicîndu-se pe vîrfuri, „înălţimii sale, regele“ şi aşa mic la stat. Apoi, don Armado vorbeşte într-o limbă stîlcită, cu un puternic accent spaniol, într-un limbaj pretenţios la culme, dar este bătut la capitolul logică de servitorul său (un alt travesti). Comice la culme sînt costumele (Edita Lupea) celor patru crai prin asortarea anapoda a pieselor şi a culorilor, care ţipă, ca scorbura: pantaloni scurţi cu sacouri şi tenişi fosforescenţi, albaştri, mov, galbeni, verde-brotăcel. La întâlnirea cu cele patru doamne, ei îşi feresc privirile şi, culmea, primul care cade în plasa îndrăgostelii este însuşi regele Ferdinand. Masa adusă în scenă pentru tratative este folosită într-un mod… neadecvat de Prinţesă, care se va alungi pe ea într-un gest lasciv, cu ochii pironiţi în privirea năucă a regelui. Farsa pe care domnii o pun la cale – deghizarea în ruşi cu o scenă semănînd a viol – este dejucată de femei. Totul se întoarce, neaşteptat, împotriva lor, joaca de-a travestirea reuşindu-le mult mai bine femeilor, care le servesc astfel o lecţie exemplară. După toată nebunia comică ce traversează scena ca un uragan, vine un episod de un dramatism vibrant, cînd sus pe metereze, un sol aduce vestea morţii regelui Franţei, tatăl Prinţesei. Este momentul de la care spectacolul ia o altă turnură, un puternic contrapunct dramatic frisonant. Dintr-o dată, cei patru cavaleri devin responsabili, iar cele patru doamne ale sufletului lor le pretind, ca timp de un an, să urmeze o cale ascetică, la sfîrşitul căreia, poate, se vor încheia patru nunţi.

Cei doisprezece actori se achită impecabil de sarcinile ce le-au fost încredinţate de regizor. George Ivaşcu este în regele Ferdinand o apariţie savuros comică: scena întîlnirii „din cîmp“, cea a citirii sonetului de dragoste în pădurea prin frunzişul căreia se strecoară cîteva raze de soare, dar profund dramatic în declaraţia de iubire adresată Prinţesei la final. Femeia dragostei lui, Prinţesa, are în interpretarea Ioanei Anastasia Anton eleganţa, dar şi hotărîrea unei adevărate amazoane, abilă în punerea la încercare a bărbaţilor, diplomată în conducerea discuţiilor, de o semeţie distantă şi totuşi accesibilă.

Berowne al lui Şerban Pavlu este eminenţa cenuşie a grupului. Versurile dedicate iubitei sînt interpretate – ca de altfel întreaga partitură – cu o virtuozitate şi o înţelegere perfectă a gîndului shakespearean, fapt ce-i permite actorului treceri  dintre cele mai subtile între stări. Partenera lui din cuplu, Alexandra Fasolă este o Rosaline cu mult temperament, ţîfnă, refuz (ipocrit) al iubirii care o tîrcoleşte. Gesturile ei spun una, însă ochii, alta: din ei curge o lumină fină în care îşi învăluie iubitul.

Alin State, în Longaville, este un adevărat atlet în scena orei de fitness şi plîngăcios îndrăgostit, recitîndu-şi amorul pentru Maria pe toate drumurile, pe toate cărările, prin toate tufişurile. Maria (şi Juaquinetta), în interpretarea Mariei Veronica Vârlan, este exactă în dozarea efectelor comice, ştiind să extragă din orice situaţie efectul scontat.

Lucian Ifrim, în dublul rol al lui Dumaine şi poliţistului Bont, nu doar că este o apariţie… fosforescentă, cu şireturi şi haină verde-neon, dar tirada pe care el o ţine în faţa chipului iubitei desenat pe o foicică (de o hidoşenie evidentă) stîrneşte hohote uriaşe, iar partenera lui, Katherine – Silvana Negruţiu – se face remarcată în special prin scena în care citeşte scrisoarea lui Berowne adresată Rosalinei.

Cătălin Babliuc în bufonul Tărtăcuţă nu se dă în lături de la cele mai năstruşnice ghiduşii. Antologică rămîne scena în care încurcă scrisorile, dar şi aceea în care nu înţelege diferenţa între „renumeraţie“ şi „remuneraţie“.

Adina Bengescu, în Molie, este o apariţie fragilă, dar cu o puternică vînă comică: în piesa-în-piesă, firava actriţă îl interpretează pe însuşi Hercule, copil; lui Don Armado îi serveşte o exemplară lecţie de logică. Acesta primeşte, în interpretarea lui Constantin Dogioiu, doza ideală de lăudăroşenie găunoasă, de vorbire fără sine (admirabilă performanţă de rostire stîlcită a cuvintelor şi totuşi, pe deplin înţelese).

Catinca Maria Nistor este Boyet, acel personaj travestit în bărbat, care ţine partea femeilor, interpretat cu mîndrie semeaţă şi parşivenie alunecoasă, un Puck răutăcios, care încurcă şi descurcă iţele încîlcite ale poveştii.

Traducerea Luciei Verona şi a lui Horia Gârbea a fost adaptată pentru scenă de Dana Dima, surprinzînd prin claritatea mesajului dificil de înţeles al versului shakespearean; de altfel, Harold Bloom, care îl aşează pe Shakespeare în centrul Canonului său, spunea că în Zadarnicele chinuri ale dragostei, Shakespeare „a avut intuiţii lingvistice atît de profunde (…) încît multe limite ale limbajului au fost atinse o dată pentru totdeauna“.

Textul încifrat-misterios a reverberat într-o explozie de o incredibilă savoare, păstrîndu-şi şi, în acelaşi timp, descoperindu-şi tainele în citirea de o impecabilă hermeneutică a conducătorului de actori, Andrei Şerban.