MIRCEA MOŢ: VIAŢĂ ŞI CĂRŢI

În cartea sa despre Augustin Buzura (Augustin Buzura. Prozatorul sondărilor abisale, Cluj –Napoca: Editura Şcoala Ardeleană, 2018), Constantin Cubleşan se distanţează delicat şi uşor polemic de acei „numeroşi critici şi istorici literari“ care cred că viaţa scriitorului  nu pare să conteze (prea) mult pentru înţelegerea („analiza şi interpretarea“) operei acestuia. O asemenea perspectivă, consideră criticul, este „cât se poate de păguboasă“ deoarece (şi aspectul mi se pare deosebit de semnificativ pentru demersul lui Constantin Cubleşan) cunoaşterea „filmului existenţial“ este cea care „poate lumina dintr-un înăuntru caracterul personajelor, ideatica, mesajul acestora“. Ceea ce nu înseamnă că volumul dedicat lui Augustin Buzura este conceput la modul tradiţional, urmărind „viaţa“ şi „opera“ scriitorului. Criticul este interesat doar de câteva repere biografice, suficiente pentru a susţine felul în care a evoluat relaţia viitorului prozator cu o realitate deloc dispusă să-l menajeze, uneori de-a dreptul agresivă. Accentul se pune pe legătura dintre biografie şi Carte, care sublimează în ultimă instanţă tot ceea ce ţine de realitatea prea puţin semnificativă în efemeritatea ei. „Îmi măsor viaţa în cărţi“, mărturiseşte Augustin Buzura, mai mult chiar, „suntem cărţile noastre“. Constantin Cubleşan nu se îndoieşte de reflexul în cultură al evenimentului biografic, firul existenţial pe care îl urmăreşte legitimându-se din perspectiva altei semnificative mărturisiri a lui Augustin Buzura, conform căreia „există numai fărâma de eternitate pe care ai reuşit să o încredinţezi hârtiei“. Totul este reţinut de criticul clujean pentru a sugera că, prin manifestările ei, realitatea concretă îl determină pe prozator să o considere un autentic partener de dialog (să o ia în considerare, cu toată seriozitatea, ca pe un adversar, uneori, de aici o dimensiune a prozei lui Buzura), total lipsit de menajamente, explicându-se (şi) din acest unghi suspiciunea cu care regimul i-a privit cărţile. În egală măsură, prozatorul poate nu să se detaşeze total, ci să se distanţeze de această realitate, pentru a-şi concentra atenţia asupra proceselor pe care ea, realitatea, le declanşează în conştiinţe (din acest unghi, o altă dimensiune a prozei lui Augustin Buzura).

După Incursiuni biografice. Viaţă şi cărţi, Constantin Cubleşan are în atenţie proza scurtă a lui Augustin Buzura (Nuvelistul), apoi romanele (Romancierul), publicistica, pentru ca în final să treacă în revistă câteva Sinteze critice, utile pentru facilitarea receptării prozatorului, dar şi subtil şi delicat dialog critic cu alte perspective asupra operei lui Buzura.

Urmărind activitatea de nuvelist a autorului Absenţilor, Constantin Cubleşan insistă în mod deosebit asupra ideii că la începutul anilor ’60 tânărul prozator se sustrage schematismului şi şabloanelor epocii, subminându-le prin modalităţi artistice care-i definesc literatura: „prozatorul nu se înscrie pe cerinţele decalogului metodei“, fiindcă îl interesează în primul rând „mişcarea dramatică lăuntrică, din conştiinţele eroilor săi, asupra cărora evenimentele exterioare (sociale, politice, militare ş.a.) îşi impuneau acut amprenta“. Mai mult, Constantin Cubleşan întrezăreşte în proza scurtă a lui Augustin Buzura „modalitatea analitică, psihanalitică, de investigaţie a universurilor umane din romanele sale de mai târziu“.

Criticul procedează metodic şi riguros, citind nuvelele„exemplare“ ale lui Buzura, cu ochiul experimentat al unui exeget care sesizează specificul literar al fiecăreia, ca detaliu ce se reţine pentru realizarea profilului prozatorului. În Ecoul, Constantin Cubleşan decupează ceea ce „constituie pentru prozator un bun prilej de observaţie a psihologiilor individuale în situaţii limită“. Capul Bunei Speranţe devine un autentic reper pentru scrisul lui Augustin Buzura, în măsura în care naraţiunea marchează „evoluţia prozatorului pe direcţia analizei, a psihanalizei – procedeu pe care  îl va cultiva apoi, cu desăvârşire, în toate romanele sale, impunând un stil aparte în epoca noastră actuală“.

Cu cel de-al doilea volum (şi ultimul) de povestiri şi nuvele, Augustin Buzura îi apare criticului „cu un stil de-acum format, cu o modalitate originală de a introspecta psihologiile umane, ce vor marca (defini) personalitatea sa inconfundabilă de romancier“. Lectura prozei scurte rămâne în felul acesta, pentru critic, punctul din care are acces nu doar la romanele, ci, mai ales, la unitatea demersului artistic al lui Augustin Buzura. În acest mod, Constantin Cubleşan îşi dezvăluie până la un punct „metoda“: el citeşte atent fiecare roman, cu un ochi de analist, pentru ca din detalii să contureze portretul unui important scriitor contemporan.

În cazul romancierului, criticul are satisfacţia să constate că opiniile sale în legătura cu nuvelele lui Augustin Buzura sunt confirmate, concluzia fiind că romancierul nu se desparte de nuvelist, nici din punct de vedere tematic, nici din unghiul modalităţilor artistice utilizate.

Absenţii (1970) este „de o noutate în expresie şi, mai ales, în atitudine, care l-a impus dintr-odată între cei mai importanţi romancieri“ (de după război). Constantin Cubleşan pune un diagnostic exact, diferenţiindu-se, mai ales, prin nuanţare, de lecturile de care s-a bucurat volumul. Criticul reţine la Buzura „un tip special de discurs epic, ce excelează în confesiuni introspective, într-o psihanaliză obsesivă (…) cu eroi (…) dispuşi a se autoanaliza (…) raportându-se mereu la o realitate proximă pe care o simţeau mult prea opresivă“. „Obsedanta nevoie de adevăr“ devine emblematică pentru Feţele tăcerii, socotit, pe bună dreptate, „cel mai radical politic dintre toate romanele“, care nu face concesii „temei“ şi viziunii specifice prozei despre o anumită perioadă. Criticul îl descoperă convingător (şi) aici pe autenticul Buzura, într-un roman ca o „amplă confruntare de idei, de opinii, într-un polemic dialog ce întretaie, cu inserţii incisive, monologul fundamental care aduce, ca modalitate dominantă, cu rolul acelui bas continuu din concertele de cameră, pe monotonia gravă a căruia se dezvoltă temele pregnante abordate contrapunctic, cu toate celelalte instrumente“.

Cu fiecare roman comentat meticulos, profund şi subtil, Constantin Cubleşan întregeşte imaginea scriitorului Augustin Buzura. În Orgolii, se reţine „deconstrucţia universurilor umane“, şi aici criticul insistând asupra ideii că discursul epic se distanţează vizibil de specificul unei proze de „tip realist“, pentru a marşa „pe tehnica psihanalizei“, din dorinţa scriitorului de a prezenta în mod parabolic imaginea lumii, „contorsionată dintr-un al doilea plan de existenţă afectivă“.

Mai mult decât s-ar părea, volumul lui Constantin Cubleşan are o uşoară notă polemică, în primul rând cu o anumită perspectivă asupra scriitorului, al cărui „curaj“ în epocă era înţeles doar ca atitudine în faţa realităţii sociale şi, mai puţin, un curaj  ce presupune specificul literar al scriitorului. Parabola realizată de Augustin Buzura în Vocile nopţii, iubirea într-o societate percepută vizibil ca un ospiciu, ca un spaţiu limitat, cu personaje care îşi fac lucide autoevaluări se întâlnesc cu ideea romanului ca o replică dată realului, ca un admirabil exerciţiu de supravieţuire al unui romancier al metaforei şi al sondărilor abisale.

După ce fixează la modul convingător reperele publicistului Augustin Buzura, în finalul volumului Constantin Cubleşan îşi rezervă dreptul de a comenta (Sinteze critice) o serie de studii dedicate în ultimii ani regretatului scriitor, ca un semn al acceptării dialogului critic asupra operei lui Buzura.

Propunând un demers critic lucid şi inteligent, cum ne-a obişnuit de altfel, sistematic şi clar, mizând pe analiza fiecărei scrieri a lui Augustin Buzura, Constantin Cubleşan realizează din fragmente şi detalii, cu grijă păstrate, un convingător portret al scriitorului Augustin Buzura.