ILINCA ILIAN: ŞTEFAN BOLEA ŞI RADIOGRAFIA NEOMULUI

Ştefan Bolea este un talentat scriitor, autor deja al câtorva volume de poezie, eseu, critică literară şi este de asemenea doctor în filosofie cu o lucrare despre existenţialism. Cartea Jung şi filosofia umbrei (în curs de apariţie la editura Tracus Arte) provine, fără îndoială, din nevoia autorului de a-şi desluşi unul dintre conceptele jungiene cele mai ofertante nu doar pentru studiul literaturii, ci şi pentru explorarea propriei creativităţi, dar potenţialul său revoluţionar constă în aceea că multe dintre operele care au fost de-a lungul decadelor cercetate prin perspectiva conceptului de dublu sînt acum investigate prin intermediul noţiunii jungiene de umbră, a cărei (poate, astăzi, surprinzătoare) fertilitate este dovedită din plin în analizele unor romane din secolul al xix-lea şi începutul secolului al xx-lea. Astfel, cele patru părţi ale cărţii, ce corespund în linii mari celor trei vaste domenii – psihologie, literatură şi filosofie – sunt convocate pentru a transforma această (pentru mulţi, cel puţin până acum, caducă) creaţie conceptuală jungiană într-o noţiune productivă cultural. Umbra, arhetip la care Jung se referă relativ târziu în opera sa, este, de altfel, la fel ca toţi termenii psihologiei analitice, inabordabilă altfel decât prin perspectiva transdisciplinară. Umbra e arhetipul demonic, simetric opus arhetipului social (persona), şi în ea se reflectă nu doar trăsăturile înspăimântătoare sau doar neconfesabile şi jenante, ci şi un imens potenţial creativ: „umbra e 90 la sută aur pur“, spune Jung. Conectarea cu inconştientul şi explorarea umbrei, cu toate pericolele pe care le presupune această coborâre în infernul propriu, e, de aceea, obligatorie.

Pentru a preveni lecturile marcate de suspiciuni şi prejudecăţile legate de actualitatea şi valoarea eşafodajului conceptual jungian, Ştefan Bolea îşi delimitează în mod oportun metodele şi obiectivele arătând, pe urmele profesorului Braga, coordonatorul tezei ce a stat la baza acestei cărţi, că ia termenul de arhetip drept „ipoteză de lucru cu valabilitate şi extensie strict culturală“. În plus, alege spre analiză opere din romantism şi post-romantism care, pe bună dreptate, sunt perfect adecvate acestei metode de investigaţie, schimbând, aşa cum am semnalat deja, abordarea din perspectiva literară a dublului prin cea interdisciplinară a umbrei. E vorba de Elixirele diavolului de Hoffmann, Frankenstein de Mary Shelley, Wiliam Wilson de Poe, Dublul de Dostoievski, Straniul caz al lui Dr. Jekyll şi Mr. Hyde de Stevenson, Horla de Maupassant şi Portretul lui Dorian Gray de Oscar Wilde. Autorul lucrării menţionează, de asemenea, lucrări mai târzii, din secolul al xx-lea, care ar putea fi cu folos cercetate prin această grilă (Golem de Meyrink, Lupul de stepă de Hesse, Mephisto de Klaus Mann sau Doktor Faustus de Thomas Mann), schiţând în acest fel un teritoriu literar tributar concepţiei dualiste specifice romantismului.

Alegerea corpusului literar, la fel ca discuţia din capitolul al patrulea asupra personajelor „umbroase“ din Zarathustra lui Nietzsche, operă scrisă tot la finele secolului al xix-lea, indică zona temporală spre care se îndreaptă preferinţele autorului. Chestionarea acestei perioade nu are însă nimic de-a face cu o istorie de tip monumental sau arhivistic, pentru că Ştefan Bolea caută aici rădăcinile omului postmodern, caracterizat prin disociere, multiplicare, alienare şi (în mod oarecum paradoxal) egolatrie. În acest sens, cele şapte eseuri critice care constituie capitolul al treilea sunt tot atâtea analize ale unor nevropatii sau psihopatii, al căror debut a fost identificat de scriitori spre mijlocul secolului al xix-lea şi care nu au făcut decât să se intensifice şi, mai ales, să se generalizeze de-a lungul celor patru-cinci generaţii scurse de atunci. Trimiterile către actualitate ale unor astfel de opere nu doar reflectă, astfel, un climat mental dintr-o epocă anume, ci surprind în germene câteva transformări fundamentale ale conştiinţei occidentale moderne. De asemenea, nu e vorba doar de forţa de anticipare a acestor romane, ci mai degrabă de coroborarea unei intuiţii valoroase a lui Kundera care observă, în Cortina, că „importanţa existenţială a unui fenomen social e percepută cu cea mai mare acuitate nu în momentul maximei sale expansiuni, ci când acesta se află la început, incomparabil mai slab decât urmează să fie în viitor“.

Romanul Elixirele diavolului (1815) prefigurează disocierea personajului dostoievskian, Goliadkin. De altfel, romanul lui E. T. A. Hoffmann este caracterizat inspirat ca un adevărat „poem al focului“, cunoscând trei ipostaze: libidinal, demonic, sacru. Citindu-l ca un avatar al demonismului romantic, dar şi ca un precursor al scientismului, Frankenstein (1818) de Mary Shelley tematizează tendinţa spre însingurare radicală, de ruptură nu doar faţă de semenii consideraţi inferiori, ci şi faţă de orice instanţă divină sau demonică: eul expandat, hiperinflat, rupt de alteritate, ajunge în mod paradoxal să se piardă ca eu, altfel spus ca structură de rezistenţă a psihicului, ceea ce conduce la o mutaţie antropologică fundamentală, cu motorul în nihilism. Autorul lucrării numeşte acest nou subiect, subiect post-nietzschean, „neom“, preluând creativ un termen cioranian: un om nu doar rupt de Creaţie, ci clocotind de ură faţă de ea, nu doar antivital, ci adept al unui soi de nihilism terapeutic la scară globală (curmi suferinţa umană anihilând specia). „Neomul“ e umbra omenescului; este reflectarea întunecată a Supraomului şi, din perspectiva deţinătorilor puterii, e chiar un „subom“. Termenul este total acceptabil în discursul filosofic, dar cu siguranţă ar deranja dacă ar fi preluat de sociologi, ceea ce, de altfel, ar fi încă o dovadă a adecvării lui ca revelator al umbrei colective. În orice caz, concepţia lui Ştefan Bolea despre însingurarea trufaşă ca simptom al noului tip uman e confirmată de un documentar recent, The Swedish Theory of Love (Erik Gandini, 2015): Suedia a promovat la scară naţională o concepţie asupra autonomiei şi individualismului personal; e ţara care a avansat cel mai mult din lume dinspre supravieţuire spre valorile exprimării de sine şi dinspre valori tradiţionale (comunitare) spre valori secular-raţionale (potrivit studiului lui Lars Tragard, citat în film). Rezultatul e că jumătate din populaţie trăieşte singură, procreaţia, tot mai rară, e din ce în ce mai frecvent realizată artificial, iar moartea devine un eveniment care interesează strict individul şi statul, fără medierea familiei sau a cercului de apropiaţi. Sunt suedezii portretizaţi de Gandini „neoameni“ în devenire? Oricum, descrierea lui Bolea e mai apropiată de lumea suedeză descrisă în film decât diagnosticul optimist al lui Rosi Braidotti, care vede subiectul post-uman ca „materialist şi vitalist, întrupat şi înrădăcinat… multifaţetat şi relaţional“.

Voioşiei multor postumanişti li se poate opune, de asemenea, şi conceptul creat de autor şi discutat în subcapitolul dedicat nuvelei William Wilson (1839) de Poe, cel de umbră a umbrei, ca „anarhetip al negativităţii în sine, lipsit de orice conexiune cu pozitivitatea“, un deşeu rămas în urma filtrării potenţialităţilor benefice ale umbrei şi care se potriveşte mai degrabă unui „om rezidual“ decât unui post-om care aşteaptă încrezător singularitatea profeţită de Ray Kurzweil. Paranoia specifică „neomului“, expusă în analiza romanului Dublul de Dostoievski, este o altă caracteristică neliniştitoare decelată de autor: Goliadkin este tipicul personaj total ignorant faţă de propriul inconştient, un „umilit şi obidit“ tinzând în mod previzibil spre statutul de victimă, şi a cărui „pedeapsă“ nu e doar disocierea psihotică, ci „ştergerea din sistem“, altfel spus excluderea sa din rândul configuraţiilor umane, ceea ce ar indica, potrivit lui Ştefan Bolea, o refulare simetrică, de data aceasta colectivă, a umbrei pe care o reprezintă eroul rus în calitate de „neom“.

Capitolul referitor la Dr. Jekyll şi M. Hyde (1839) de Robert Louis Stevenson, gravitând în jurul ideii de schizofrenie ca patologie constitutivă, incurabilă, a omului modern, aduce în discuţie, printre alte multe sugestii, remarca deloc comodă a unui critic, pastor episcopalian, referitoare la superioritatea morală a autenticităţii lui Hyde în raport cu ipocrizia monstruoasă a lui Jekyll. Înclinaţia spre demonismul absolut, pe care autorul lucrării o citeşte în romanul clasic al lui Stevenson, e pusă în legătură cu momentul integrării umbrei, adică recunoaşterea cu obiectivitate a infernului interior. Totuşi, această viziune a omului „à la baisse“, specifică modernităţii, lasă poarta deschisă, cum observa Sloterdijk, spre adoptarea unui cinism comod şi necreator. Cu Horla (1889) lui Maupassant, Ştefan Bolea duce mai departe reflecţia antiutopică asupra „neomului”, sugerând că angoasa pe care o provoacă posibila substituire a omului prin neom ajunge să accelereze acest proces, ca o „autoprofeţie împlinită“.

Tabloul clinic al „neomului“ compus din izolare cvasi-autistă (Frankenstein), impulsivitate incontrolabilă (William Wilson), paranoia (Dublul), schizofrenia (Jekyll şi Hyde) ar fi fost incomplet dacă nu ar fi cuprins şi narcisismul, discutat în legătură cu Portretul lui Dorian Gray (1890) de Oscar Wilde, o operă „inevitabilă“ în acest sens. Patologia narcisiacă a „supraomului de masă“ (pentru a folosi expresia lui Eco) e privită cu mai mare relaxare decât celelalte simptome, autorul remarcând potenţialul pozitiv al narcisismului, anume virtuţile individualismului şi luciditatea conştiinţei de sine, cărora li se adaugă măreţia suferinţei. În orice caz, toate tendinţele psihotice sau nevrotice discutate în legătură cu profilul „neomului“ pot fi posibile semne de „însănătoşire“ într-un proces de recunoaştere şi explorare a umbrei în vederea străpungerii până la Sine, prin individuare. „Oprirea în escală“, însă, reprezintă identificarea cu umbra, cu „neomenescul” care înseamnă, potrivit autorului, demonism, nebunie şi nihilism.

Ultimul capitol al lucrării, închinat lui Nietzsche privit acum dintr-o perspectivă jungiană, atacă şi mai îndeaproape problema nihilismului, ce traversează, de altfel, întreaga lucrare, întrucât de acceptarea sau respingerea nihilismului depinde, până la urmă, construcţia post-umanului după distrugerea „omului vitruvian“ şi după confruntarea cu umbra acestuia, „neomul“. Într-o primă instanţă, Ştefan Bolea prezintă pe scurt concepţia lui Jung vizavi de autorul lui Zarathustra: deşi scurt, aproape că prea expeditiv, autorul arată că Jung l-a înţeles prea puţin pe Nietzsche, în primul rând pentru că l-a plasat într-un context (mitologic, ezoteric) care îl diminuează enorm şi, apoi, pentru că a fost împiedicat chiar de chestiuni de ordin psihologic, Jung proiectând în Nietzsche spaima faţă de propria psihoză. Problema întregului sistem de gândire jungian e atinsă aici: acumularea, ca la Frazer, de mitologeme provenite din varii culturi, pe baza unor vagi legi analogice, îl face pe Jung lesne parodiabil în sapienţe nebuloase de tip New-Age. Autorul lucrării extrage însă din jungianism doar ceea ce ţine de intuiţia genială şi de aceea tratează problematica umbrei în Zarathustra nietzscheană în răspăr faţă de însuşi creatorul en titre al conceptului de umbră. Analizând întrupările umbrei lui Zarathustra în figuri ca piticul, nebunul, prezicătorul, ultimul papă, omul cel mai respingător şi umbra, Ştefan Bolea argumentează o viziune asupra lui Nietzsche ca filosof care aspiră la a-şi depăşi „umbra“ nihilistă pentru a ajunge la anti-nihilism, pe un traiect asemănător cu procesul de individuaţie descris de Jung.

Ştefan Bolea extrapolează aserţiunea jungiană „nu există nicio dezvoltare dacă nu este acceptată umbra“, folosind-o pentru a scruta posibilul profil al post-omului: e necesară acceptarea umbrei, adică transformarea clivajului, non-coincidenţei cu sine, multiplicării şi fărâmiţării într-o sursă de energie, dar, de asemenea, e obligatorie conştiinţa faptului că integrarea umbrei nu înseamnă identificarea cu ea, răul şi demonicul nefiind mai „autentice“ decât efortul spre desăvârşire. Sperăm să citim cândva lucrările în care Ştefan Bolea va analiza cu metodologia perfect elaborată în această carte opere postmoderne precum Fight Club de Palahniuk şi Omul duplicat de Saramago, la care face referire în paginile acestei lucrări. Protagonistul lui Houellebecq din Posibilitatea unei insule ar putea fi, de asemenea, inclus într-o astfel de analiză, cu atât mai mult cu cât corespunde perfect tipului narcisic decăzut, în descendenţa (degenerată) a lui Dorian Gray. Aproape sigur, dacă le va scrie, aceste lucrări vor fi eseuri, Ştefan Bolea fiind un scriitor de forţă, după cum o dovedesc impresionantele schiţe muzicologico-filosofico-poetice din Anexa v, „Umbra în muzică“, adăugată în lucrare aproape ca un fel de demonstraţie a talentului de eseist grefat pe o viguroasă cultură. În Anexa iv, referitoare la motivul umbrei în cinematografie, notele sunt mai schematice, ceea ce nu infirmă însă, câtuşi de puţin, sensibilitatea sa pentru a şaptea artă, dovedită din plin în referinţele cinematografice din cadrul lucrării. Transferul în plină postmodernitate a unui concept bine înrădăcinat în mentalul occidental de secol xix este pasionant, iar recursul la sugestiile provenite din cultura light indică şi ele lejeritatea cu care Ştefan Bolea se deplasează pe toate palierele culturale. Rar se întâmplă ca o carte izvorâtă dintr-o cercetare doctorală să îmbine atât de armonios erudiţia şi inspiraţia, bogăţia speculativă şi lejeritatea mişcării într-un areal cultural atât de extins şi de variat: Jung şi filosofia umbrei nu doar subminează prejudecăţi bine statornicite din domeniul ştiinţelor umane, ci străpunge, ca un bun eseu literar, spre adâncimile din interioritatea omului postmodern, unde umbra „neomului“ se dezvăluie  fulgurant celui care reuşeşte să o descopere şi să o înfrunte în ambivalenţa ei tulburătoare.