ŞTEFAN BOLEA: NIHIL

Al doilea volum de versuri al lui Alexandru Seres, Litanie putredă (Floreşti: Limes, 2018), constă într-o explorare lirică a noţiunii nietzscheene de nihilism pasiv, care poate fi definită prin melanjul de morbidezze, „budism european“ şi letargia unui subiect care îşi duce viaţa prin „criptele mortuare“. O asemenea stare sufletească îmi aminteşte în principal de epigraful poemului Waste Land de T. S. Eliot (preluat din Satyricon), acel „eu vreau să mor“ rostit de sibilă. Nihil-ul apare explicit în mai multe poeme: „Nimic înseamnă nimic“, „De la o vreme nimic nu mai contează“, „Scrii un vers şi nu se întâmplă nimic“.

Un important simbol meontic, ceasul fără limbi care apare şi-n Fragii sălbatici de Bergman, poate fi interpretat ca o aluzie la ora zero, „ora istorică a nihilismului“ (în interpretarea pe care o dă Safranski la Nietzsche): „Ce mai rămâne/ după ce ai făcut temeinic/ curat prin cotloane ai rupt/ limbile vechiului ceasornic/ ai smuls balansierul arcul rotiţele/ ai strigat cât ai putut de tare ai şoptit/ ai plâns în hohote ai cerşit îndurare/ ce mai rămâne după ce/ n-a mai rămas nimic de pierdut//“ (Antidrogul, pp. 13-14). Un poem ca Litanie putredă, probabil piesa de rezistenţă a volumului, îmi aminteşte de Boala de moarte kierkegaardiană şi de conceptul cioranian de imanenţa morţii în viaţă din Pe culmile disperării: „Nimic înseamnă nimic/ umbre ale metaforei plutind ca o ceaţă/ encomioane ode erezii/ ochelari cu lentile groase guri strâmbe/ rostind împiedicat o litanie putredă/ şiruri lungi de vorbe împuşcând aerul viol şi venin/ … nimic înseamnă nimic/ … o mater dolorosa crema cremelor/ aşa vom sfârşi hoituri pe un pat de bălegar/ rostind o litanie putredă//“ (pp. 29-30).

Din punct de vedere nihilist, moartea este un suveran absolut, care anulează în totalitate semnificaţia şi valoarea existenţei umane: când suntem morţi e ca şi cum n-am fi trăit niciodată. Vidul de semnificaţie îl regăsim în texte precum O absenţă ameninţătoare: „De la o vreme nimic nu mai contează/ s-au rupt norii şi curg râuri pe străzile tot mai pustii// … uit să pun capăt lucrurilor începute/ filmul se derulează pe un ecran gol//“ (pp. 42-43). Acest poem are ceva din atmosfera versului goethean Ich hab’ Mein’ Sach auf Nichts gestellt („Toate sunt nimic pentru mine“), preluat de Stirner în introducerea la Der Einzige und sein Eigentum. Atmosfera funerară se regăseşte şi în Poemul fără titlu care închide volumul: „Scrii un vers şi nu se întâmplă nimic/… Uite aşa creşte poemul/ în jurul tău ca un sicriu//“ (Poem fără titlu, pp. 52-53).

Starea de spirit nihilistă (oscilând între depresie şi melancolie, între apatie şi anxietate) poate fi constatată şi dacă aruncăm o privire pe titlurile poemelor: Cad lucruri în prăpastie, Un nebun pe-o frânghie de aer, O absenţă ameninţătoare, Transparenţa, cuiele, apocalipsul etc. Din perspectiva mea, volumului i se poate reproşa nu nihilismul, ci tocmai faptul că nu este îndeajuns de întunecat: mi-ar fi plăcut ca Litanie putredă să fie scris în zonele ecuatoriale (sau la Polul Nord al Fiinţei, unde migrează schizoid monstrul din Frankenstein). Temperatura plachetei este temperată; tonul resemnat, elegiac: mi-ar fi plăcut ca nihilismul pasiv să fie transmutat într-unul activ. Într-adevăr „toate sunt nimic pentru mine“ (cum cred Goethe şi Stirner), dar, poate, aidoma lui Tamerlan (în varianta lui Marlowe) putem să ne detonăm în punctul în care fiinţa se intersectează cu divinitatea. „Focul pe care l-aş pune eu acestei lumi n-ar aduce ruine, ci o transfigurare cosmică, esenţială“ (Cioran).