CAMELIA ARDELEAN

Poeţii…
(dedicată marelui poet Lucian Blaga)

 

Poeţii sunt asceţii din propriile gânduri

(Adâncurile roze „se zbat între pereţi“ –

Când guşti avid din lavă, nu poţi să te desfeţi),

Duc jertfa unei Ane pe crucea dintre rânduri.

 

Ascultă „gângurituri“ de-atavice „izvoare“,

Din care se adapă atomii însetaţi;

Sunt veri cu orizontul şi cu lumina fraţi,

Imploră universul pe ei să se pogoare.

 

Cerşesc cu umilinţă un boţ de acalmie,

În freamătul empiric al vastelor iubiri;

Îşi plimbă „nebunia“ în vagi mărturisiri,

Li-i amfora din piepturi o lume purpurie.

 

Pământul este trunchiul ce seva le-o oferă

(Adesea îi consumă un vid heteroclit),

Sisif le e cumătrul ce mult a pătimit;

Cu visul au contracte de rentă viageră.

 

Atunci când poezia devine o marotă,

Un nor se dezrobeşte subit din epiglotă…

 

 

În ochiul meu…

 

În ochiul meu colindă-adesea dorul de Lumină

Şi pulsul vremii scurse-n vene nu rămâne mut,

Îşi poartă-n sine iar cuvântul haina-i cristalină,

Un înger şi-a deschis aripa-n visele-mi de lut.

 

Eram captiv în scoica sorţii; un lăstar eteric

Se răzvrătea sub mici sechele de amurg stelar.

Îmi încropesc un alt scenariu criptic şi homeric –

Am decupat chiar o Geneză din abecedar.

 

Mi se-nfiripă-n palma minţii proaspăta livadă,

În care mărul vechii Eve nu a fost cules,

Păcatul nu-şi mai află-n suflet un cotlon să şadă,

Iar şarpele spre Mnemosynne* nu-mi dă-ntruna ghes.

 

Cu amintirea sprijinită-n colţ de călimară,

Sunt un rebel pescar de slove mort odinioară…

 

Mnemosynne*: râul memoriei, unul din cele şase râuri care duceau spre Infern (în mitologia greacă).

 

 

Încolţeşte marea…
(blagiană)

 

Încolţeşte marea în privirea ta,

Gheaţa dintre inimi într-un val se sparge;

Degete de soare, după o perdea,

Mângâie surâsuri prinse de catarge.

 

Peste fruntea zării joacă pescăruşi,

Susură lumina-n tonuri de opale;

Tu mă iei de mână, mă strecori pe uşi,

Către labirintul visurilor tale.

 

Se zăreşte „umbra unor maci“ pitici,

Paşii mi se-apleacă să le-atingă glezna;

Fluturii de miere găzduiţi aici,

Astăzi în iubire cotropit-au bezna.

 

Flamură-i cuvântul rodnic între noi,

Gura ta-i câmpie dulce-parfumată;

Mă înfrupt din rodul verilor-convoi,

Unde curcubeul n-are nicio pată.

 

“Scriu în rune” focul ce s-a întrupat

În “urciorul” nostru şi-ncălzeşte luna;

Patima ni-e pâinea, imn înaripat,

Ce hrăni-va-n suflet stele-ntotdeauna…

 

 

Ne-mpărtăşeam din rouă…

 

Ne-mpărtăşeam din rouă, din frunze şi din flori,

Isus veghea Lumina în arsa noastră humă;

Prin anii cu eresuri sortate pe culori,

Ferestrele din suflet aproape ni se-afumă.

 

Ne-mpărtăşim din vifor, din clipe de bazalt,

Rămânem osândiţii cu Golgota în coaste;

Cu greu în echilibru spre malul celălalt,

Înfrângem odiseea din visurile caste.

 

Când degustăm tenace fărâme de Tartar,

Croindu-ne, psihotici, tunel spre miazănoapte,

Sucombă în celule al minţii stăvilar;

Ne-nvolbură păcate în stoluri, câte şapte.

 

Odată din ţărână ne vom împărtăşi,

Vom smulge dintre buze de clopot doar un vaier;

Descinde-va mătasea uitării peste vii

Şi clipele străpunse vor suspina în flaier…

 

 

De mult se vând himere…

 

De mult se vând himere la colţuri de Lactee,

Simţiri contrafăcute cu gustul de vermut;

Sibilicii luceferi neantul au cernut,

Croind în pribegie o straşnică alee.

 

Pe ea, căutătorii de patimi s-au pierdut,

Făcând ades confuzii-ntre spini şi azalee;

Părându-le că zboară, păşesc pe aculee

Şi iau câteodată călcâi de împrumut.

 

E greu să cauţi luna căzută prin obuze,

Chiar dacă te străpunge un glonţ de mucava;

Nu este nicio Curte eroarea să îţi scuze,

 

Când visele-ţi zălude se ţin de-o balama,

Iar palide noeme ciudate şi difuze

Transformă „evadarea“ în simplă cacealma…