RADU MÂRZA:TEMNA

Mi-am petrecut copilăria în casa bunicilor mei, la Temna. Era un orăşel liniştit şi prăfuit, în care nu se întâmpla niciodată nimic. Bunicii mei locuiau foarte aproape de centrul oraşului, pe o stradă lungă, noi îi ziceam uliţă, cu case aşezate şi porţi impunătoare, de piatră. Porţile şi pereţii de la stradă ale caselor erau atât de masive, încât lumea le spunea cetăţi. Iar noi, copiii, eram foarte fericiţi când puteam profita de vreun moment de neatenţie a unor gospodari care lăsau poarta deschisă în aşteptarea vreunui car încărcat sau când acesta trebuia să iasă din curte. Atunci noi, hrăniţi cu literatură despre cavaleri şi spade grele de fier, pătrundeam pe furiş în curte şi o transformam într-un câmp de luptă în miniatură. Gospodarii nu se supărau că intram, pentru că la Temna toată lumea cunoştea pe toată lumea, ci pentru că făceam larmă.

Înspre centru era liceul, cu o curte uriaşă şi prefectura, aşa i se spunea acelei clădiri vechi, mare cât un conac, în care se găsea Sfatul Popular şi Miliţia. Nu mai era prefectură la Temna, dar oamenii îi spuneau clădirii în continuare aşa. Despre Sfat se vorbea cu sfială, dar noi copiii nu pricepeam niciodată la ce serveşte acea instituţie. Cu Miliţia era altceva. La Miliţie erau duşi bandiţii, tâlharii, speculanţii – dar nu prea înţelegeam ce sunt aceia speculanţi. Nu păreau să fie neapărat răi, pentru că lumea îi pomenea cu un fel de milă…

În partea cealaltă a uliţei, un pic mai încolo de casa noastră, era o clădire mare, mare de tot, care mi-a marcat copilăria. Era mai mare decât clădirea liceului, chiar şi curtea îi era mai mare. Avea trei etaje, era mai înaltă decât orice clădire din oraş, mai înaltă decât biserica catolică, iar la geamuri avea gratii, dar niciodată nu am reuşit să înţeleg de ce are gratii şi la etajul ii. Odată am vrut să-l întreb pe bunicul, dar nu am apucat, pentru că atunci când am arătat spre clădire, acesta a schimbat repede vorba.

M-am tot gândit la treaba asta cu gratiile şi tot degeaba. La parter era clar de ce avea gratii. La etajul i era de asemenea clar, că puteai urca cu o scară. La etajul iii avea gratii ca să nu poţi coborî de pe acoperiş. Dar la ii? Am uitat să spun că geamurile nu păreau să aibă ferestre cu sticlă şi că niciodată nu am văzut pe nimeni să se uite pe geam. De aceea, cred că aveau dreptate bunicii mei când îi spuneau acelei clădiri Depozitul. Ştiam ce este un depozit, dar nu vedeam să intre sau să iasă de acolo căruţe sau camioane cu ceva mărfuri. Cred că totuşi uneori noaptea intrau, pentru că le-am auzit. Dar de ce noaptea?

Bunicul meu lucra acolo, dar niciodată nu mi-a spus o vorbă despre ce anume lucrează. Era destul de bătrân şi bolnav bunicul meu, dar, dintr-un motiv sau altul, îl lăsau să lucreze. Îmi părea rău că bunicul trebuie să lucreze acolo, pentru că Depozitul era foarte trist. În plus, avea un program tare ciudat, uneori lipsea aproape toată ziua, deşi lucrul lui era peste drum de casa noastră, alteori era acasă dimineaţa şi lucra în grădină sau trebăluia prin şură, alteori îl chemau seara târziu şi trebuia să plece. Atunci bunicul se urnea tare greu din loc, parcă voia să întârzie cât mai mult momentul plecării la lucru.

Nu erau vremuri prea bune atunci, trecuseră puţini ani de la război. Părinţii mei erau plecaţi în delegaţie, aşa spunea bunica. Uneori o întrebam despre ei, dar auzeam aceleaşi şi aceleaşi răspunsuri: tata era ofiţer undeva într-o garnizoană din celălalt capăt al ţării (aşa am învăţat cuvântul garnizoană), iar mama era doctor tot acolo, aşa că locuiau împreună şi erau foarte fericiţi. Erau foarte importanţi acolo şi de aceea nu puteau pleca. Dar când li se va termina misiunea, vor veni negreşit. Bunicul nu prea participa la aceste discuţii, dar când era de faţă tăcea cu o tăcere apăsătoare, de parcă erai singur într-o peşteră pustie.

Era tot timpul înnegurat bunicul. Dar, uneori părea să se lumineze şi atunci mă lua şi mergeam să ne plimbăm la sighet. Am uitat să spun că orăşelul bunicilor, Temna, este pe malul Tisei. Era un loc foarte frumos. Tisa mi-a plăcut întotdeauna, bunica a spus odată că atunci când bunicul mă lua la Tisa, deveneam nerăbdător ca un ogar de vânătoare. Pe vremuri, bunicul fusese vânător şi avusese ogari, ba şi puşcă am aflat că avusese.

Deşi nu prea vorbăreţ, bunicul s-a scăpat o dată şi mi-a spus despre Tisa. Eu l-am întrebat ce e dincolo de Tisa şi de ce sunt străjeri pe malul râului. Bunicul m-a corectat şi a spus că nu sunt străjeri (ştiam cuvântul din poveştile bunicii), ci grăniceri. Că e graniţă.

– Graniţă? Ce este o graniţă?

Bunicul mi-a explicat cum a putut şi a adăugat:

– Acum dincolo sunt ruşii.

– Ruşii?, am întrebat.

– Ruşii… adică Uniunea Sovietică. URSS-ul.

Nu prea am înţeles. Dar bunicul a completat:

– Pe vremuri aici nu era graniţă. Vezi, acolo, dincolo, era tot România. Maramureş.

– Noi suntem în România sau în Maramureş?

Bunicul mi-a explicat foarte încurcat şi nu am înţeles decât că înainte de război, dacă mergeai ceva vreme dincolo de Tisa, prin Maramureş, ajungeai la graniţa cu Cioslovacia. Că treceai pe la Chiraihaza şi puteai merge la Muncaci sau la Ujhorod.

– Astea-s ţări, locuri, ce sunt?

– Sunt oraşe, băiatule. Când am fost copil, s-a dus tata cu treburi la Caşa şi am trecut prin Muncaci şi Ujhorod. La Muncaci este o cetate tare mândră.

– Şi la Caşa ce-a făcut tatăl tău?

Bunicul a dat din mână.

– Şi acum de ce este graniţă cu altă ţară decât ai zis? Cioslo…

– Cioslovacia. Oraşele alea erau în Cioslovacia. Tare faine.

– Şi acum e graniţă cu… Îmi plăcea tare mult cuvântul graniţă, mi-am spus în gând.

– Cu ruşii. Acum nu mai este graniţa cu Cioslovacia, acum îs ruşii.

Şi aşa mi-am dobândit primele cunoştinţe de geografie.

Deci uneori bunicul mă ducea la sighet. Sighetul era o insulă pe mijlocul Tisei, dar era tare ciudată, pentru că uneori era mai mare, alteori mai mică. Era nisipoasă şi plină de sălcii aplecate deasupra apei. Tisa curgea uneori năvalnic, primăvara sau după ploi multe, şi atunci râul era furios şi se întâmpla când muşca din mal. Atunci bunicul nu voia să ne apropiem prea tare, dar şi grănicerii stăteau mai departe de mal şi nu se mai urcau în turnuleţele lor, care erau aproape de apă. Îmi plăceau foarte mult aceste turnuleţe şi, odată, bunicul a vorbit cu un grănicer pe care îl ştia, era dintr-un sat vecin, şi acela ne-a lăsat să ne urcăm sus. Am privit cu sete dincolo de râu şi m-am speriat. Pe malul celălalt era un turnuleţ asemănător şi sus era un grănicer de-al lor care se uita la mine. De atunci nu am vrut să mai aud de urcat în turnuleţele grănicerilor.

Când mergeam cu bunicul la Tisa, era şi el tare bucuros. Nu ştiu de ce, dar ieşea din mohoreala lui şi se lumina la faţă. Îi plăcea Tisa, îi plăcea să privească apele care se băteau de mal, uneori părea să numere valurile… Privea sălciile ale căror ramuri apa părea să le târască după ea şi asculta foşnetul frunzelor, atunci când adia vântul. Stăteam acolo nemişcaţi minute în şir şi uneori aveam noroc să vedem tot felul de păsări de apă. Bunicul mi le numea latineşte. Ştia o mulţime de denumiri latineşti de animale şi plante. Păsările pe care mi le arăta îmi plăceau foarte tare şi le urmăream cu curiozitate. Unele zburau peste Tisa şi atunci îl întrebam pe bunicul:

– Dar pentru păsări nu este graniţă?

Bunicul râdea. Când ne-am întors acasă, într-o clipă în care credea că nu sunt atent, i-a spus bunicii ce am întrebat şi aceasta a zâmbit tare frumos, cum rar am văzut-o zâmbind.

După ceva vreme, cineva a venit în vizită la bunicii mei şi atunci l-am auzit pe bunicul, deşi nu aveam voie să particip la discuţiile celor mari, spunându-i şi domnului venit în vizită că am întrebat dacă pentru păsări nu este graniţă. Domnul acela nu a râs, dar a părut impresionat de întrebarea mea. Era un domn în vârstă, înalt, cu barbă şi îmbrăcat în negru. M-a întrebat ce vreau să mă fac când voi fi mare şi i-am răspuns:

– Miliţian.

Toată lumea a fost stupefiată. Dinspre bunicul pornise o palmă în direcţia mea dar atunci bătrânul a spus:

– Nu, nu se poate. Tu trebuie să-ţi urmezi părinţii… şi s-a corectat repede… bunicii, cu toate cărţile acestea din casa voastră…

După ce am mâncat cu toţii de-amiază, bunicii s-au întins să se hodinească în camera lor, iar vizitatorul în camera din faţă. Apoi ne-am dus la plimbare, cu bunicul şi domnul acela. L-am dus să vadă sighetul şi, ajuns pe malul Tisei, domnul acela, al cărui nume l-am uitat, a privit îndelung dincolo de râu şi părea să lăcrimeze. S-a apropiat fără teamă de apă, nici măcar nu s-a uitat în stânga şi-n dreapta să vadă dacă îl văd grănicerii şi s-a aplecat deasupra apei şoptind ceva şi şi-a clătit mâna dreaptă în apa Tisei. Am privit întrebător spre bunicul dar nu am îndrăznit să-l întreb nimic. A tăcut apoi tot drumul domnul cel bătrân.

La întoarcere, bunicul s-a ferit mai mult ca altădată ca nu cumva să ajungem prin locurile prin care patrulau grănicerii (şi acest verb l-am învăţat devreme…). Ştiu că grănicerii le cereau ceva buletine oamenilor pe care nu îi ştiau. Pe mine şi pe bunicul ne ştiau, că ne tot văzuseră pe-acolo, dar pe domnul cu barbă sigur nu-l văzuseră. Ne-am dus până spre pod, dar bunicul doar i l-a arătat din cap şi l-am ocolit şi pe acela. Am rămas în urmă, căscând gura la pod, uimit că nu ştiusem de existenţa lui.

– Şi pe podul acesta putem trece dincolo, la ruşi?

Bunicul a răspuns scurt:

– Nu e voie. Nici nu-i bine. N-ai ce vedea acolo.

– Dar de ce este atât de păzit? Într-adevăr, în jurul podului erau garduri de sârmă ghimpată şi cuiburi de mitralieră (noi şi noi cuvinte învăţam pe atunci), de parcă podul era un loc blestemat şi nu un loc de trecut peste o apă.

– E păzit… a început bunicul…, dar apoi s-a oprit. A continuat: şi-aşa nu trece nici dracu pe acolo.

– Bunicule, dincolo de Tisa trăiesc oameni, sunt sate? Copii? Copiii aceia merg la şcoală?

Nu am primit niciun răspuns, ci doar un mormăit.

Erau frumoase plimbările cu bunicul, deşi mi-ar fi plăcut să-mi povestească mai multe. Tot timpul simţeam că ştie atât de multe lucruri dar că, dintr-un motiv sau altul, le ţine departe de mine.

Bunica era mai vorbăreaţă. Ştia o grămadă de poveşti, şi româneşti şi din literatura universală. Când am întrebat-o ce-i aceea, mi-a povestit că şi alte neamuri au poveşti, cărţi, romane scrise în limbile lor.

– Şi ruşii au?, am întrebat.

– Da, copile, şi ruşii.

– Şi cioslovacii?

– Şi cioslovacii au. Când eram copilă ca tine, bunica mi-a citit o poveste scrisă de o scriitoare cioslovacă.

– Bunica ta?

– Bunica mea. Ştii cum se numea povestea? „Bunica“.

– „Bunica“? Aşa?

– Aşa.

Despre alte neamuri nu ştiam încă. Numai despre ruşi şi despre Cioslovacia.

Bunica era foarte credincioasă. În conie, lângă credenţ, era o măsuţă pe care era o faţă de masă roşie, foarte frumoasă. Pe masă era pusă o candelă şi nişte lumânări, dar altceva nu era voie să punem pe ea. Candela era tot timpul aprinsă. Pe perete era o icoană frumoasă cu Fecioara Maria, la care bunica se ruga cu mult sârg. De icoană erau prinse două iconiţe de hârtie, tare îndoite şi vechi, pe una era un sfânt cu un copil în braţe, pe cealaltă un sfânt la picioarele căruia se aflau tot felul de animale şi de aceea sfântul acela îmi plăcea tare mult. Bunica se ruga la Fecioară dar la cei doi sfinţi nu, dar uneori, când credea că nu o vede nimeni, mângâia cu drag iconiţele şi le şoptea ceva. La sfântul cu animale eu chiar mă rugam, aşa cum ştiam eu, şi când mă plimbam cu bunicul şi vedeam ceva animale (uneori ne ieşeau în cale iepuri, vulpi, chiar căprioare), mă gândeam la sfânt. Odată i-am spus bunicului la cine m-am gândit şi m-a privit cu mult drag şi mi-a spus că acela era sfântul Francisc, dar să nu mai zic nimănui că mă rog la el şi că avem în casă icoane.

Despre religie nu era voie să vorbim în afara casei, nici între noi, nici cu alţii. Mai ales pe uliţă, la copii şi la şcoală nu aveam voie să pomenesc despre asta, bunicul mi-a interzis-o cu o voce mai severă ca de obicei. Atunci a adăugat şi bunica:

– Despre nimic ce este în casă sau se vorbeşte în casă să nu zici altcuiva, la şcoală sau copiilor de pe uliţă.

Am înţeles atunci că erau tot felul de lucruri întunecate care ne înconjurau şi care-i făceau pe bunicii mei să fie tare amărâţi.

Dar eu mă jucam ore în şir cu copiii pe uliţă, inventam tot felul de jocuri. Odată am inventat un joc despre trecerea podului. Un copil a zis atunci:

– Hai să ne jucăm de-a trecerea Nistrului.

Dar, pentru că nu ştia nimeni ce-i acela Nistru, nu ne-am jucat.

Un băiat, taică-so era vânzător la magazinul raional, a adus o minge de fotbal. Nu prea ştiam ce să facem cu ea, însă un domn care trecea pe-acolo ne-a arătat cum să facem porţi cu nişte pietre şi să trasăm terenul cu o bucată de cărămidă. Dup-aceea, şi-a pus mingea la picior, a făcut nişte mişcări cu picioarele de parcă voia să danseze şi a lovit puternic mingea şi a strigat cu poftă:

– Şută, Puşcaş.

De undeva din Depozit s-au auzit nişte râsete. Când ne-am uitat încolo, s-a făcut tăcere. Uneori ni se părea că de-acolo se uită cineva la noi, dar acum chiar s-au auzit râsete.

Un băiat l-a întrebat pe nenea că dacă e un joc de-a războiul. Acela a râs şi a întrebat de ce:

– Păi că aţi zis de un puşcaş.

Domnul acela a mai râs o dată şi a răspuns:

– Nu, mă băiete, e Puskas. E un mare jucător de fotbal din Ungaria. Întreabă-l pe taică-to de el.

Numai că taică-so lui băiatul acela era şi el în misiune, ca şi tata şi mama şi nu s-a mai întors.

Când se lăsa întunericul, în orăşel se făcea linişte. Părinţii îi chemau degrabă pe copii de pe uliţă şi oamenii care până atunci stătuseră la poartă se retrăgeau şi ei. Părea că bunica să fie cea mai grăbită să facă asta. Nu ştiu de ce, dar se temea de noapte, cred. Uneori petrecea multă vreme în faţa icoanelor şi se ruga şi îmi plăcea să o ascult, pentru că atunci când se ruga, mă simţeam în siguranţă. Adeseori îi pomenea în rugăciunile ei pe nefericiţii de dincolo de zidurile reci şi nu înţelegeam despre ce este vorba. Uneori o apuca plânsul când îi pomenea pe nefericiţi. Nu ştiam nici cine sunt nefericiţii şi de ce sunt nefericiţi şi mai ales nu înţelegeam ce sunt zidurile reci. Bunicul îi tot şoptea răstit:

– Taci odată, femeie!,

şi nu mai îndrăzneam să întreb.

Într-o seară târziu, când eram deja băgat în pat şi gata să adorm, la casa unor vecini s-a oprit o maşină. Ziua mai treceau maşini şi, cu ceilalţi copii, ne uitam după ele, uneori fugeam să ne urcăm pe bara din spate, mai ales la camioane, dar noaptea era altceva. Era tare linişte pe uliţă, din când în când mai lătra vreun câine, dar când auzeam maşină mi se făcea frică. În seara aceea, am auzit-o de departe, de la capătul uliţei şi când a oprit în faţa casei vecinilor (nu ştiam care), maşina a scârţâit lung din frâne. Bunica a înlemnit. Bunicul s-a uitat spre poartă. S-au trântit portierele maşinii, am auzit patru bufnituri. M-am gândit că s-au închis patru portiere. Nu ştiu de ce, mi-a trecut prin minte să spun ce mulţi musafiri au venit la vecinii noştri şi încă atât de târziu, dar am tăcut. După o vreme, s-a auzit poarta trântită de la vecini, apoi s-au închis tot patru portiere, maşina a pornit şi s-a făcut linişte. Ba nu, mi s-a părut că:

– Plânge cineva oare, bunică?

– Ţi se pare, copile.

Şi m-au trimis la culcare. Am adormit privind prin uşa deschisă cum bunica mea se ruga la icoane.

Într-o seară au venit şi la noi. Dar nu atât de târziu, doar ce se înserase. Au venit cu un gaz, era o maşină care-mi plăcea şi o mai văzusem prin oraş. Ziceau copiii că putea urca pe poteci, pe dealuri. Un băiat a zis că a văzut-o mai demult urcând în viteză spre o stână unde cică se ascundeau bandiţi. Uneori stătea parcată în faţa Miliţiei.

Eram la poartă cu copiii şi, imediat ce maşina s-a oprit, uliţa a devenit pustie. Neştiind ce să fac, am intrat în curte împreună cu domnii din maşină. Era cu ei un tovarăş miliţian pe care îl ştiam de la şcoală. Mai venea pe la tovarăşul director. Doamna ne-a învăţat să le spunem tuturor tovarăşi, inclusiv ei, dar noi mai greşeam şi îi spuneam simplu: doamna. Nu se supăra, dar uneori ne atrăgea atenţia.

Tovarăşul miliţian s-a uitat la mine, m-a recunoscut de la şcoală şi m-a mângâiat pe cap. Bunicului nu i-a plăcut asta şi a vrut să spună ceva, dar am văzut că şi-a înghiţit cuvintele. Nici tovarăşul miliţian nu părea să fie tocmai în apele lui. Ceilalţi doi oameni nu erau în uniformă, dar eram mai speriat de ei decât de miliţian. Unul s-a uitat la icoane şi a spus, ca şi cum ar fi lătrat:

– Să dispară! Acum! Credeam că aţi renunţat la obscurantism.

Obscurantism? Ce-o fi asta? Până să apuc să întreb, am fost trimis în grădină să ud părădăile, deşi dimineaţa plouase. Sigur că nu le-am udat, ci am stat ascuns după grămada de lemne pentru la iarnă, dar oricum nu am auzit nimic. I-am văzut doar când au plecat. Au stat ceva vreme, că mi se făcuse foame.

Când m-a strigat bunica să vin în casă, şedeau amândoi pe laviţa din târnaţ şi arătau obosiţi de parcă munciseră toată ziua la sapă. Toată seara aproape că n-am mai vorbit.

Într-altă zi, tot seara, cineva a bătut la poartă şi bunicul a ieşit să vadă cine-i. S-a întors şi a început să se pregătească. Bunica l-a privit întrebătoare şi el i-a răspuns atât:

– A venit să mă cheme la lucru. Iarăşi s-a prăpădit cineva.

– Un nefericit?, am întrebat.

Bunicul a rămas cu gura deschisă şi nu a ştiut ce să-mi răspundă, iar bunica m-a scuturat de am văzut stele verzi:

– Taci, copile, că ne bagi în puşcărie.

Nu prea ştiam ce înseamnă puşcărie… Un loc unde sunt multe puşti?

Bunicul a plecat, târându-şi paşii. Eu mi-am făcut de lucru în camera mea, de frică să nu mă certe bunica. Cred că fusesem cam obraznic.

S-a auzit din nou poarta. În uşă a apărut bunicul. Bunica zice:

– No, te-ai şi întors?

Bunicul s-a uitat la mine şi mi-a zis:

– Copile, pune ceva pe tine şi hai.

– Nu te mai duci la lucru?, a întrebat bunica. A mai tot spus ceva despre cină şi de ora de culcare, dar bunicul a continuat:

– Hai să mă ajuţi să aduc ceva lemne.

Nu mai ştiu cum am ajuns pe uliţă. Parcă pluteam, aşa bucuros eram.

– Cu ce ducem lemnele, bunicule?

Bunicul nu a răspuns. Ne-am apropiat de Depozit, s-a uitat în stânga şi-n dreapta şi am luat-o la stânga. După colţul clădirii era un gard înalt şi lung de tot. Nu prea îl băgasem în seamă. Iată şi o poartă care pare foarte veche şi nefolosită. Bunicul a scos din buzunar o cheie mare şi a deschis. S-a mai uitat o dată în stânga şi-n dreapta şi m-a împins înăuntru. Mă aşteptam, nu ştiu de ce, să găsesc acolo o livadă sau măcar o grădină. Era o curte lungă şi plină de tot felul de gunoaie, grămezi de dulapuri vechi şi paturi de fier, ca la spital. Mare mi-a fost uimirea când, privind spre clădirea Depozitului, am descoperit un turnuleţ, ca la Tisa. Un soldat cu arma la umăr ne privea. Bunicul i-a făcut cu mâna. M-am uitat la el şi am vrut să-l întreb dacă acela e un grănicer, dar bunicul se tot ducea înainte şi nu am vrut să rămân în urmă, încât nu am mai spus nimic. Era o linişte de mi s-a făcut frică. Deja era întuneric beznă, dar zidurile Depozitului erau luminate cu nişte lămpi puternice, care dădeau o lumină asemenea unor mingi uriaşe şi care făceau ca întunericul să fie şi mai adânc. Noi pe uliţă n-aveam lămpi. Şi din turnuleţ bătea o lumină foarte puternică, care mătura din când în când curtea, ca şi când ar căuta ceva, dar tot nu am văzut nimic. Am văzut în schimb că mai în spate mai era un turnuleţ! Oare de ce nu am văzut niciodată turnuleţele de grăniceri de pe uliţă?

Bunicul mi-a spus să stau locului şi a pornit spre Depozit. Când a plecat de lângă mine, mi-a stat inima în loc şi parcă aş fi vrut să strig, dar nu mai aveam voce. Bunicul a bătut la o uşă care s-a deschis după o vreme. A ieşit un alt soldat şi a arătat cu capul spre mine. Cred că bunicul i-o fi explicat ceva, că soldatul şi-a văzut de treabă. Bunicul a tras de undeva un căruţ şi l-a lăsat în faţa uşii. A intrat şi după câteva clipe a ieşit cărând în braţe un mort. Un mort!

Îmi era atât de frică, încât nu mă puteam mişca şi nu puteam deschide gura. Bunicul s-a chinuit să urce cumva mortul în căruţ şi a început să-l tragă. Cred că era tare greu mortul. Când a ajuns lângă mine, bunicul a spus atât:

– Hai.

A luat-o înainte şi, deşi mă sforţam să privesc în altă parte, ochii mei l-au căutat pe mort şi au rămas pironiţi pe el, atât cât se vedea. Era ceva lumină de la lămpile de pe Depozit. Mortul era îmbrăcat într-o pijama tare tare veche şi murdară şi era foarte slab. Era înalt mortul, dar ochii mi-au căzut pe picioarele care-i atârnau pe marginea căruţului şi am văzut că erau foarte slabe picioarele şi negre de la murdărie. Din trupul mortului părea să vină un frig şi un miros de mucegai, ca în pivniţa noastră.

Bunicul s-a oprit să-şi tragă sufletul. S-a întors la mine şi mi-a zis, respirând greu:

– Bagă bine de seamă!

Nu înţelegeam ce voia să spună bunicul şi, fără să-mi dau seama, atent la mersul orbesc prin întuneric, am ajuns într-un fel de grădină… Erau acolo un fel de straturi, dar pe care nu era cultivat nimic şi între straturi erau poteci mai late, că încăpea şi căruţul. Pe straturi erau grămezi de pământ şi pe fiecare grămadă era o piatră mare, pătrată, pe care erau scrise nişte numere.

Bunicul a mai tras căruţul un pic, până am ajuns lângă o groapă. Mi-a fost frică să mă uit în ea. Dar era o groapă ca la cimitir, doar că mai mare şi mai adâncă. Bunicul a scos din buzunar un ciot de lumânare şi l-a aprins.

– Pentru sufletele lor. Nu e voie să aprind lumânarea, dar eu le tot spun că nu văd fără ea.

Nu ştiu de ce mi-a spus lucrurile acestea, era clar că nu se vede nimic şi oricum lumânarea nu făcea prea multă lumină.

A luat mortul, m-a mirat cât de greu l-a luat, că părea foarte uşor, cumva l-a luat în braţe, ca pe un miel, l-a pus pe marginea gropii. De undeva din întuneric a scos o scăriţă de lemn, a coborât-o jos, apoi l-a luat pe mort din nou în braţe şi, cu mare grijă, a coborât cu el pe scăriţă şi l-a pus jos, în groapă. I-a aranjat cu grijă mâinile şi picioarele şi i-a pus bănuţi pe amândoi ochii. Acum, că bunicul era acolo jos, nu mi-a mai fost frică şi m-am uitat.

Şi-a împreunat mâinile şi a început să rostească o rugăciune. Dup-aceea alta şi alta. Mi-am împreunat şi eu mâinile la piept, aşa cum o văzusem pe bunica şi îi ascultam rugăciunile. Tot pomenea de robul lui Dumnezeu şi de iertarea păcatelor.

Când a terminat, bunicului mai că nu-i venea să iasă din groapă, aşa mi s-a părut. Parcă mai voia să stea cu mortul acolo. A izbucnit în plâns bunicul şi i se scuturau umerii de atâta plâns. Părea că vorbeşte cu mortul, de parcă se ştiau de o viaţă, parcă îi era milă să-l lase acolo. A făcut deasupra lui semnul crucii şi a urcat pe scăriţă, a urcat greu, tare greu de-acolo.

Bunicul s-a îndreptat, s-a întors către mine, şi-a şters mâinile murdare de pământ de pantaloni, s-a şters la ochi şi şi-a tras nasul şi mi-a pus mâinile pe umeri.

– Copile dragă, toată viaţa ta să ţii minte ce ai văzut aici. Acestea sunt lucruri pe care n-o să le mai vezi niciodată şi pe care, de le vei spune, nimeni n-o să te creadă. Dar tu trebuie să nu spui nimănui în vremurile astea. Nici lui bunică-ta, că nu mai am zile cu ea de află unde te-am dus. Ea crede că ne-am dus după lemne.

– Cum adică în vremurile astea?

– Copile, poate că bunul Dumnezeu o să se milostivească de noi şi o să ne dea vremuri mai bune, dar vremurile astea ale noastre nu sunt bune. Bagă bine la cap, mortul acesta a fost un om mare, a fost ministru, filosof. O să afli despre el când mai creşti, o să-ţi spun eu sau bunică-ta sau alţii, poate o fi mai bine atunci. Uită-te aici, sub el l-am îngropat de-o săptămână pe-un alt om mare, şi-acela a fost învăţat tare, a fost istoric şi a scris cărţi multe. Era şi popă de-al nostru, episcop.

– De-al nostru?, am întrebat.

– Da, copile, de-al nostru.

Părea atât de important ce spunea bunicul, că nu am îndrăznit să-l mai întreb.

A luat o lopată, pe care nu o băgasem în seamă până atunci şi a început să arunce pământ în groapă. Mi-a dat-o şi a spus să arunc şi eu nişte pământ peste mort.

– Aşa se cuvine.

Apoi a luat lopata şi a început să arunce iarăşi pământ. Nu mult, că s-a oprit, nu a umplut groapa, cum ştiam că se face. M-am uitat la el şi am vrut să-l întreb…

– Nu trebuie mult pământ, că aici mai trebuie să încapă vreo doi-trei nefericiţi. Mor ca muştele, săracii…