ANA LUDUŞAN: DUMINICA MEA NOROCOASĂ

Alerg pe stradă îmbrăcată ca „Maxân de uspăţ“, vorba tatei. Indecent pentru ziua în care mă aflu. Tata a închis ochii de două zile, zace în sicriu, în camera din faţă, în timp ce femeile din sat se dau de ceasul morţii să gătească sarmalele de a treia zi. De cinci ani, dacă vrem să fim cinstiţi, aşteptăm parcă nerăbdători să închidă ochii, în sfârşit a făcut-o, spre uşurarea întregii familii, şi nu a rămas decât să sărbătorim evenimentul printr-un ospăţ. A trăit indecent de mult, peste 95 de ani, ultimii cinci i-a petrecut strict în pat, paralizat din cap până în picioare. Un bărbat de peste un metru optzeci şi cinci şi peste nouăzeci de kilograme. De cinci ani îi dăm de mâncare cu paiul şi îl rânim la fund.

Mă îndrept ţanţoşă prin oraş, îmbrăcată ca o primadonă, fustă albă, lungă, cabrată bine pe coapse, bluză în dungi, multicolore dar discrete, pălărie de mare clasă. Deşi nu sunt frumoasă, ştiu să mă îmbrac, am o siluetă de invidiat, deşi în ultimii ani mă simt mai bine îmbrăcată decât dezbrăcată. Mi-am păstrat liniile lungi dar muşchii încep să se înmoaie, pielea se încreţeşte exact unde nu trebuie. Cu toate acestea, încă mă simt tânără şi am poftă să fac dragoste. Tocmai mă întâlnesc cu nemernicul pentru care am suspinat ani de zile, l-am adorat ca pe Isus Cristos, am ars de dorinţe ca în focurile iadului. Mi-a fost coleg de muncă o bună bucată de vreme, îl vedeam zilnic şi m-aş fi culcat cu el minut de minut, dar nu aveam parte decât de priviri galeşe şi de amânări. Îmi tot promitea că o să ne întâlnim, „numai noi doi şi o să ne iubim pe săturate“, dar nu s-a întâmplat asta niciodată fiindcă el a făcut o carieră politică fulminantă, de la preşedinte de sindicat pe judeţ a ajuns prim ministru şi aşa dragostea mea dogoritoare s-a stins treptat, treptat, nemaiavând obiectul iubirii sub ochi.

Cu toate acestea, ceva fatal mă leagă de el, de câte ori îl aud smiorcăindu-se la telefon propunându-mi o întâlnire îmi vine să îl refuz dar mă trezesc spunându-i da, cum să nu, de parcă toată fericirea din cer ar coborî peste trupul meu numai la această propunere, vreau să spun că întotdeauna mă uimesc propunerile lui, făcute evaziv, în aşa fel ca să poată da înapoi fără să îi crape obrazul de ruşine în cazul în care ar fi refuzat, deşi pare nerăbdător să mă vadă, poate accepta şi un refuz şi o face ca şi cum ar câştiga un trofeu. Acesta este farmecul lui, manipularea prin cuvinte, gesturi, priviri, felul în care se poziţionează faţă de persoana care îl interesează şi, mai ales, felul în care îşi construieşte gradele de libertate, generoase în raport cu ceilalţi, în aşa fel ca el să iasă întotdeauna câştigat. Ei bine, iubitul meu este un virtuos în arta aşezării în lume, o ştie face ca nimeni altul, se aşează în lume ca în placenta mamei. Îl şi văd sforăind fericit în culcuşul lui. O singură dată în viaţa lui nu a ştiut să se aşeze în lume şi anume în Guvernul ţării, ca prim ministru, atunci când toate autorităţile interne şi internaţionale l-au ridicat în slăvi, toţi într-un glas au spus: „el este alesul nostru“, l-au purtat pe braţe ca pe un învingător, l-au aşezat în guvern cum aşezi ouăle în cuib pentru clocit, cu cea mai mare grijă, el s-a trezit în culcuşul cald, fără rivali, cu o presă favorabilă şi cu o opoziţie pusă cu botul pe labe, atunci s-a zăpăcit, era obişnuit să dea din coate, să se răstească la adversari, să critice vehement, să se plângă de sabotaje interne şi de ameninţări internaţionale, când a trebuit doar să traseze direcţia şi să facă poziţie onorabilă s-a zăpăcit, era prea comod sau prea mult pentru el, nu era construit pentru lucruri temeinice care îţi cer putere, răbdare şi înţelepciune, şi nu doar pentru cinci minute, ci pe termen foooarttte luuuung. Nu, el era vrăjitorul de situaţii, iluzionistul genial, locomotiva electorală care face mulţimile să freamete şi le trimite direct în cabina de vot, ca hipnotizate. Atunci când l-au pus prim ministru s-a zăpăcit, când a dat de greu a băgat căruţa guvernului cu loitrea în şanţ şi cu asta s-a terminat cu cariera lui publică.

Mă îndrept ţanţoşă spre hotelul în care a tras, eu cu mortul în casă, el „liber de sarcini“, eu nerăbdătoare să îl văd, el nerăbdător să se poziţioneze favorabil, privesc în mine şi mă apucă scârba, ce faci fată, ţipă o voce interioară, cu toate acestea picioarele mele merg mai departe, am ajuns în holul hotelului, îl sun, am sosit îi zic, să cobor întreabă el, cum vrei îi răspund, urc zic eu, cobor zice el şi închide, adică îmi dă de înţeles că iar am făcut o gafă, nu ştiu să mă port, nu respect convenţiile, îmi vine să vărs şi să fug dar stau ca o femeie beteagă în mijlocul holului în timp ce băiatul de la bar se îndreaptă spre mine: „cu ce vă servesc, întreabă alb, „cu otravă“, zic în sinea mea, se deschide liftul şi apare El, frumos, semeţ, aşa cum îl ştiu, tânăr, mai tânăr decât în urmă cu zece ani, la unii timpul curge în direcţie opusă, se uită galeş la mine, mă topesc pe picioare în timp ce o voce interioară îmi spune „ eşti proastă“, urcăm în lift, mă ia de mână, picioarele mi se înmoaie, vocea interioară îmi ţipă în ureche „proastă“, intrăm în cameră, e frumos la tine zic, ca să zic şi eu ceva, el zice „mda, ar putea fi şi mai bine de banii ăştia“, mă ia de amândouă mâinile şi se uită galeş la mine, ne aşezăm turceşte pe covor, lângă pat, mă aşteptam să mă tragă direct în aşternut, mă uit la el şi mă topesc ca o îngheţată pe băţ, el se uită la mine şi îi strălucesc luminiţele în ochi, el victoriosul, îşi vâră mâinile sub fustă, mă strâng ca un arici, sunt alergică la făcut dragoste între două trenuri, el se uită galeş la mine şi îmi şopteşte la ureche: „povesteşte-mi despre tine“, ca şi cum ar şti că e singurul semnal pentru a debloca cronometrul care s-a instalat în timpanele mele şi care îmi blochează muşchii, simţurile, mă transformă într-o păpuşă gonflabilă, urăsc să devin păpuşă gonflabilă, urăsc să fac dragoste în hoteluri, pe furiş, în timp ce tatăl meu stă înţepenit în sicriu în camera din faţă, dar nu pot scăpa încă o ocazie în care pot zice că am dat piept în piept cu omul care mi-a fript nopţile atâţia ani, cel puţin aşa sper să se întâmple, nu pot renunţa la iluzia care îmi spune că nu am murit încă, peste ani, în anii care vin, în serile lungi de iarnă am să decupez toate aceste clipe, o să le pun pe categorii, clipele albe în dreapta, clipele negre în stânga, dacă o să am şi din cele roz bonbon o să le pun exact în faţa mea, să nu le scap din vedere nicio clipă, să-mi amintească de viaţa mea norocoasă, să am un argument solid că nu mi s-a dus viaţa pe apa sâmbetei, tocată în maşina de mestecat nimicuri, aşa cum am tocat carnea pentru sarmale de atâtea mii de ori, îmi vine să plâng, el îmi şopteşte catifelat la ureche: „povesteşte-mi despre tine“, mă las moale în braţele lui, îi simt mâinile alunecându-mi pe coapse, muşchii mi se contractă, scormonesc în creier după ceva de povestit dar nu găsesc nimic în mâzga de acolo, doar imaginea tatălui meu, mort, stând înţepenit în sicriu, sau, demult, în urmă cu cinci ani când l-am găsit înţepenit în mijlocul curţii, pe un scaun, ieşise să se încălzească la soare, ….. era singur acasă, până a putut să se mişte nimeni nu l-a convins să plece de la casa lui, dar într-o zi de toamnă târzie a ieşit în curte să se încălzească şi a paralizat stând pe scaun, l-au găsit vecinii, poate a doua zi, cine poate şti cât a stat el paralizat pe scaunul acela, în mijlocul curţii, ……

Simt mâinile iubitului meu alunecându-mi pe coapse, îl văd pe tata ţeapăn în sicriu, îl văd pe băiatul meu înjunghiat de cămătarii de la care a împrumutat bani pentru păcănele, îi văd ochii speriaţi când a trecut graniţa şi nu mai văd nimic, …… simt că mă afund în întuneric, ……….. fac un efort, …… mă ridic şi fără o vorbă închid uşa pe dinafară, alerg pe străzi cu lacrimile şiroindu-mi pe faţă,