POEME DE IOANA TOLOARGĂ
Valea Plângerii
La apa chiuvetei am şezut şi-am plâns.
Ce toamnă era în primăvara aceea.
„Tu ce-i laşi moştenire fiică-tii?“, m-am întrebat.
„Pământul din ochi
şi-o seamă de ape împrăştiate
printre degetele mele de la mâna stângă.“
„Unde-i împărăţia?“, m-am întrebat.
„E toată-aşteptare.“
Punct orb în ţesătură,
Penelopa s-a-nţepat în deget.
La apa chiuvetei am şezut şi-am plâns.
Autoportret
Ochii tăi seamănă izbitor
cu ai jivinei pe care am lovit-o
săptămâna trecută cu maşina.
Ochi de sălbăticiune.
Era noapte.
Întuneric de să-l tai cu cuţitul.
Era frig
şi mergeam spre casă în Range Rover-ul meu negru.
Mă certam, ca de obicei, cu tine în gând.
Era noapte.
Întuneric de să-l tai cu cuţitul.
Şi un frig visceral,
incredibil.
Îmi obosiseră ochii de-atâta privit.
Îmi obosise mâna dreaptă de-atâta strâns de volan.
Îmi obosise mâna stângă pe ţigară.
Obosisem.
Mirosea a ploaie,
simţeam că are să plouă,
se făcea în mine igrasie,
(poate de la condens).
Mirosea a moarte,
pe şoseaua uleioasă,
pe care roţile alunecau delirant.
Am prins puţină viteză.
Aveam senzaţia că am să cad;
cădere adâncă din eu în alt eu.
Atunci a apărut ea,
Fiara.
Pe nesimţite s-a strecurat în calea maşinii mele sport negre,
sau poate mă aştepta,
mă vâna,
vânătorul perfect…
N-am de unde să ştiu.
Farurile au luminat-o scurt,
ea a întors capul –
era gri-roşcat-albăstrui.
Era vulpe sau lup,
sau şi una, şi alta.
N-am de unde să ştiu.
Părea o creatură rară,
o femelă violet dintr-o specie necunoscută.
Părea frumoasă.
Dar n-am de unde să ştiu.
N-am văzut-o decât o clipă,
în lumina farurilor maşinii,
când, prinsă în cursă,
a întors capul ei nobil,
tocmai înaintea impactului, înspre mine.
Ochii Fiarei semănau izbitor cu ochii tăi.
Ochi de sălbăticiune.
Nici măcar nu a urlat
când a intrat în moarte,
parcă s-ar fi dus acasă.
Numai privirea aceea,
numai ochii ei,
parcă verzi,
parcă negri,
parcă gri.
Numai ochii ei aparent violet,
atât de coloraţi,
încât păreau incolori,
au trecut prin mine.
Numai ochii mi-i mai amintesc…
E atât de ciudat că nu i-am mai găsit nici trupul pe asfalt,
numai sângele,
atâta sânge cât n-am văzut în toată viaţa mea.
Poate mă aşteptase
şi a plecat mai departe,
n-am de unde să ştiu…
Ciudat e că n-ai mai venit de atunci
Acasă.
Te-am căutat în umbră,
în oglindă.
Privirea ei s-a oglindit toată
în privirea ta din mine
şi te-a ucis,
moartea ei perfectă!
Porţelan
viaţa mea e de porţelan
am învelit-o pe toată în câlţi
fragilă cum e
să n-o spargi cumva
când ţi-o aştern la picioare,
Doamne
răsuflă cu grijă
şi-aşa am ciobit-o de-un colţ
şi nu mai ştiu cum să ţi-o aduc
întreagă