Marta Petreu: Teze neterminate

I. Negoiţescu, cel de-al doilea şef al Cercului Literar. Pentru cultura română, Poezia lui Eminescu de I. Negoiţescu este ca hermeneutica lui Heidegger asupra poemelor lui Trakl ori Hölderlin. Negoiţescu a avut la dispoziţie marea lui cultură europeană, literară şi filosofică deopotrivă. El vorbeşte despre un Eminescu profund, plutonic, inspirat, şi unul neptunic, mai superficial şi mai tehnic, mai aproape de raţiune. De plînge Demiurgos doar el aude plînsu-şi…, versul acesta rămas în postume l-a tulburat pe Negoiţescu atît de adînc, încît a făcut din el firul roşu al demonstraţiei. Cartea lui are o prospeţime ideatică izbitoare. Romanticii europeni, spune Negoiţescu, au scris de la abstracţie înspre viziune, în timp ce Eminescu, acela plutonic, se-nţelege, a scris dinspre viziune spre abstracţiune. Criticul presupune că Maiorescu, cu raţionalismul lui cumpătat, l-a influenţat pe Eminescu în abandonarea adîncimilor lui plutonice pentru mai superficialele dimensiuni neptunice. Este posibil şi plauzibil să fi fost aşa, căci discipolii se străduiesc să fie pe placul maestrului, şi-atunci îşi modulează conştient sau inconştient manifestările în acest sens. Blaga, de pildă, îşi modela discipolii prin tăcere; tăcea aşa de expresiv, încît cerchiştii se dădeau peste cap să spună ceva destul de strălucitor încît să-l smulgă pe Blaga din muţenie. Un maestru modelează nu neapărat prin vorbă, ci pur şi simplu prin prezenţă, acţiunea lui putînd fi tăcută, insidioasă. Zaciu, de pildă, influenţa prin simpla lui prezenţă. În 2018, s-au împlinit 25 de ani de la moartea lui Negoiţescu, cel de-al doilea şef al Cercului nostru Literar. Locul unde se află mormîntul său şi unde a vrut să ajungă, sub formă de cenuşă – a murit în Germania – e chiar vizavi de mormîntul lui Radu Stanca, primul şef al Cercului; un loc pe care Negoiţescu îl cunoştea. Oricum, e semnificativ că a vrut să fie înmormîntat la Cluj, în Cimitirul Central – unde, dacă este să-i dau crezare lui Balotă, s-au petrecut multe dintre idilele lui ilicite de tinereţe.

*

Să fie lumină. Tot mai greu să vorbeşti despre timp, cînd de fapt e vorba despre spaţiu-timp. Dar de cînd cu teoria lui Georges Lemaître, nici măcar cosmosul nu se mai poate dispensa de istorie. Disciplina fundamentală? Pînă şi porunca „Să fie lumină!“ a fost ascultată în timp: la 380 000 de ani după Big Bang. Ceea ce, la scară cosmică, e o nimica toată, fireşte.

*

L-a numit „un prinţişor destul de zburdalnic şi de rîzgîiat“, care, în adolescenţa lui müncheneză, şi-a permis, după expresia sa, „unele lucruri destul de provocatoare“. Cînd a scris aceste cuvinte, inima lui de tată era îngheţată faţă de Klaus, băiatul său care tocmai se sinucisese pe Coasta de Azur. Fireşte, în esenţă, Thomas Mann avea dreptate, Klaus într-adevăr şi-a pus în aplicare, adesea împreună cu sora sa, cu mult iubita Erika, destule excentricităţi, prin care le-a făcut părinţilor destule boacăne.

Dacă-i citeşti jurnalul şi Bildungsromanele, Klaus a fost destinat foarte de timpuriu, de către propria sa natură excesivă şi descentrată, morţii. El a încercat toate experienţele care, natură kierkegaardiană doritoare de „situaţii interesante“, ar fi putut să-i intensifice trăirile. Homosexual afişat, şi-a schimbat iubiţii, de la celebrităţi europene la marinarii din port; faptul că se îndrăgostea mai ales de bărbaţi heterosexuali şi apoi trebuia să se mulţumească cu micii prostituaţi din „cartierul rezervat“ al oraşelor pe unde-şi preumbla unicitatea nu era de natură să-l ancoreze în viaţă. Mînat de neastîmpăr, a călătorit pe tot pămîntul, nu o dată cu Erika, faţă de care a avut o iubire androgină veşnic tînjitoare după pierduta jumătate: „această viaţă, pe care n-aş putea-o împărţi cu-adevărat decît cu Erika; şi-asta nu ne este dat“, nota el în 23 ianuarie 1933. A încercat toate alcoolurile şi, mai ales, toate drogurile, eukodal, morfină, haşiş, opium, cocaină, trecînd prin nu puţine cure atroce de dezintoxicare. Îşi risipea timpul şi viaţa într-o agitaţie mondenă perpetuă, avînd zilnic mai multe întîlniri şi văzînd tot timpul foarte mulţi oameni, fără ca prin asta să reuşească să-şi amăgească sentimentul fundamental al singurătăţii. Avînd numele tatălui său ca platformă de pornire, a reuşit să cunoască întreaga elită intelectuală europeană şi americană, din toate artele, de toate vîrstele, din Ungaria şi Cehoslovacia pînă-n America. Chipul lui, de o dulceaţă copilăroasă, de adolescent genialoid şi cutezător, care pofteşte, fără nicio reţinere şi repulsie, toate experienţele lumi, s-a preschimbat încet, încet, într-o faţă uscată, ştiutoare, deci amară. Spre sfîrşit, mi se năzare că începuse să semene cu Negoiţescu vîrstnic, deşi Klaus a murit la 43 de ani neîmpliniţi. A avut o asemenea dorinţă de moarte, încît, dacă n-ar fi ajuns Hitler la putere şi n-ar fi izbucnit apoi războiul, furnizîndu-i o „cauză“ publică la care să se înhame cu acută clarviziune politică şi pentru care să lupte, ar fi murit poate şi mai devreme, poate imediat după ce-a împlinit treizeci de ani. Oricum, la 21 mai 1949, după alte încercări neizbutite, dintre care una cu totul cumplită, şi-a atins ţelul: a reuşit să moară. Se pare că substanţa letală i-a fost furnizată de bunul său prieten, doctorul Klopstock – cel puţin aşa acuza Thomas Mann –, nu altul decît medicul praghez al lui Kafka.

Nu vom putea niciodată cîntări cu precizie cît a contat în dorinţa lui de-a sfîrşi faptul că n-a reuşit niciodată să obţină graţia paternă: Thomas Mann a preferat-o intelectual toată viaţa pe Erika, şi, la fel, a iubit-o din inimă pe Elisabeth; iar ambiţiile literare ale lui Klaus, care nu de puţine ori i-au atras lui Thomas Mann ironii publice, n-au ajutat nici ele prea mult.