Despre ce marxism vorbim?

Despre ce marxism vorbim? Este vorba despre ce era în capul „dascălilor“? –  Ştim că Marx spunea că nu este marxist. Dacă este vorba de marea ediţie a operelor lui Marx şi Engels, din care au apărut 65 de volume (fiind proiectate 114) sunt sigur că există (dacă există) foarte puţini oameni calificaţi în a se pronunţa. Dacă este vorba de acele regimuri oribile sovietice şi peri-sovietice în care am trăit, bine că s-au terminat. Dacă ne referim la marxismul intelectualilor, americani şi nu numai, vom aminti distincţia unui autor marxist  din anii ’50: există marxişti, marxologi şi marxizanţi.

În momentul de faţă există marxişti ultraliberali (în China) şi delicaţi marxizanţi mai peste tot.

Marxismul ca regim politic nu s-a terminat, ba este mai actual ca oricând. China este o dictatură comunistă care proclamă sus şi tare că Marx este cel mai mare gânditor al tuturor timpurilor. Marea ţară are mijloace de supraveghere a populaţiei la care Big Brother nu se gândea nici în visele cele mai îndrăzneţe. China, pe de altă parte, are 800 de miliardari (în dolari) însă 40% din economia chineză este încă în mâinile statului. Prognozele arată că în câteva decenii, nu multe, economia chineză va trece pe locul întâi, înaintea SUA.

Ce mai este marxist în China? Preşedintele Xi Jinping spune că în ţara sa economia reuşeşte să evite ciclurile şi crizele de producţie, marea plagă a capitalismului. Nu ştiu dacă are dreptate, dar o spune şi asta îl face să se revendice de la Marx. E o ştire bună pentru miliardarii chinezi; poate chiar şi pentru ţăranii chinezi, în termeni de propagandă. În schimb, returul social (partea din bogăţie care se întoarce ca ajutor) în China e mult mai mic decât în ţările scandinave. E o ştire proastă pentru europeni, care au clădit societatea cea mai dreaptă din istorie şi acum nu ştiu cum să o stabilizeze, dar trebuie să fim capabili să facem faţă ştirilor proaste. În ce mă priveşte, continui să cred că nu există ceva mai mizerabil ca o dictatură şi că libertatea este valoarea supremă, chiar pentru a produce pâine. Până la urmă, societăţile cele mai libere ajung să fie şi cele mai drepte.

Ce a făcut bun marxismul, în trecut, este că a obligat la reforme. Unde nu au fost regimuri socialiste, guvernările de dreapta sau coaliţiile stânga-dreapta au fost obligate la concesii sociale (asigurări, concedii, salarii minime etc.) pe care nu le-ar fi făcut dacă nu exista ameninţarea regimurilor marxiste. Azi, acest echilibru al terorii nu mai există şi cupiditatea nu mai are limită. Statele sociale se deconstruiesc, spre satisfacţia „elitelor“.

Două sunt caracterele fundamentale ale fiinţei-om: invidia şi excesul.

Invidia face că reacţia cea mai vie nu o provoacă cât ai tu ci cât de mult are celălalt. În lumea actuală, sărăcia scade lent dar constant; în schimb, inegalităţile veniturilor şi patrimoniilor cresc. Invidia va creşte deci mai repede decât scade sărăcia, fenomen care duce la tensiuni sociale.

A doua constatare este că omul tinde către exces. Fără exces, omul nu este om. Dorinţa este, prin excelenţă, dorinţă de mult, mult-mai-mult. Excesul produce, de-a valma: boli de nutriţie, inegalităţi sociale, revolte şi revoluţii, epuizarea mediului ambiant… dar generează şi sexualitatea umană şi a ei supra-abundenţă, cultura, civilizaţia, rafinamentul moravurilor. După ce i-a oferit totul, excesul îl ucide pe om şi îi vine, la urmă, de hac, omenirii.

Dintotdeauna, secretând otrava fecundă a excesului, omul a căutat şi o contra-otravă. Culpabilitatea, diversele forme de religiozitate şi ascetism au fost asemenea antidoturi puternice. Marxismul şi socialismul au fost şi ele contra-otrăvuri ale excesului. Propunând satisfacerea nevoii (nu a dorinţei), socialismul se vrea o formă de frânare a excesivei naturi umane. Dar natura umană este aşa făcută încât chiar din remedierea excesului  se naşte excesul. Socialismul, în speţă, naşte monştrii: birocraţia şi teroarea.

Azi ne aflăm în impas. Lăcomia ne ucide, un nou leac nu se întrevede. Ecologia, o religie a naturii, nu este o idee destul de puternică pentru a înflăcăra masele, ele preferă să se încaiere în numele naţiunilor.

Să credem în inventivitatea omului!