Mă gândesc la o întrebare pusă în treacăt de Antonio Negri (el însuşi marxist) într-una din cărţile sale: Cum mai putem fi marxişti după Stalin? Mai întâi, cred că revenirea interesului pentru marxism nu e totuna cu recrudescenţa marxismului însuşi. Iar acest interes – care poate fi compatibil astăzi cu neutralitatea politică stricto sensu – este benefic în măsura în care îl eliberează pe Marx de leninism şi de stalinism, de propaganda de partid şi de retorica eliminării adversarilor politici, profesată cu vervă de sovietici. Marx poate şi trebuie să fie altceva. Nu marxism economic: sucombarea economică a comunismului a făcut dovada că o economie anti-profit, în care se produce numai de dragul producţiei (după planuri cincinale, spre pildă) este imposibilă. Ce rămâne din Marx? Rămâne acel Marx de care ne interesăm şi noi astăzi ca într-un fel de reverberaţie a interesului manifestat pentru (ideile lui) Marx cu câteva decenii bune în urmă în Europa de… Vest: să ne gândim doar la Antonio Gramsci, la Guy Debord, la Pier Paolo Pasolini, la Antonio Negri, la Jean-Paul Sartre, la Louis Althusser, la Herbert Marcuse sau la Slavoj Žižek – adică la un interes (politizat sau nu, depinde de caz) pentru ceea ce Marx a lăsat în urma-i; adică pentru problemele care transcend economia politică (prin aceea că propun concepte care, aşa cum observa Marcuse, nu sunt nici măcar cuantificabile pentru a fi economice). Într-o vreme în care capitalismul ajunge să fie problematizat sub semnul unei critici a culturii de masă, a consumerismului, a globalizării, a epocii post-industriale, a formelor de dominaţie şi inegalitate şi a imperialismului cultural, nu cred că este nicidecum desuet să vorbeşti în concepte întemeiate de sau dezvoltate după Marx: alienarea, fetişismul mărfii, reificarea, valoarea de schimb, munca şi măsura valorii.
A te interesa de Marx şi de marxism astăzi poate fi un mod de a repara un prejudiciu cultural propriu societăţilor post-comuniste în care, imediat după ’89, opera lui Marx a fost voios scoasă de pe raftul bibliotecilor împreună cu textele de propagandă şi cu toată literatura comunistă, fără prea mult discernământ. E un truism să spun că numai citind opera lui Marx poţi deveni marxist sau anti-marxist în cunoştinţă de cauză. Dar cred că este oricum posibil să ajungem la conştiinţa faptului că respingerea lui Marx, pentru cine o doreşte, nu se mai poate baza pe o retorică afectivă a unor poncifuri pe care repulsia faţă de marxism a tins adesea să se articuleze – căci astfel nu am face decât să cădem în cealaltă extremă în raport cu frazeologia de partid care omagia, tot fără un spaţiu de reflecţie, ideologia marxistă. În fine, cred că putem să-l restituim pe Marx, cu toate problemele pe care el le-a pus (şi pe care disciplinele socio-umane nu le-au pierdut încă pe drum), activităţii unei pieţe publice a ideilor, pentru care, ca şi pentru filosofie, nu există „pierdere a relevanţei” atâta vreme cât există interpretare şi reinterpretare.