Peştele în apă – contra curentului marxist

Atunci când a ieşit din spitalul psihiatric unde fusese internat pentru că şi-a omorât soţia, Althusser, marele bonz al marxismului parizian, a recunoscut că nici măcar nu terminase de citit vreodată Capitalul lui Marx. Asta nu-l împiedica să facă modă printre maoiştii, 68-iştii şi tiermondiştii care se iubeau cu Stalin, Mussolini şi Mao fără să le pese de ceea ce spuneau despre comunism Nadeja Mandelştam, Natalia Gorbanevskaia, Varlam Şalamov, Aleksandr Soljeniţîn sau Paul Goma al nostru. Al nostru?!

Puţin îi păsa lui Althusser că Marx nici măcar nu se obosise să iasă din casa din Londra (a cărei chirie apreciabilă o plătea Engels) pentru a vedea cum arată o fabrică unde, într-adevăr, lucrătorii pauperi, minori sau majori, munceau în condiţii infecte. Nu, Marx scria Capitalul, nu avea timp să observe de visu starea precară a proletariatului englez pe care un matematician devenit economist precum Alfred Marshall îşi permitea să o studieze tocmai pentru a putea ameliora situaţia acestuia. Până şi Churchill, băiatul răsfăţat al unei familii care nu auzise de cuvântul „sărăcie“, a fost determinat de Beatrice Webb Potter, o doamnă căreia îi păsa, să viziteze stările de jos pentru a-şi face o idee cu privire la lumea pe care se pregătea să o domine: avea nevoie nu doar de voturi, ci şi de harta clară a sărăciei care înconjura ca un inel pestilenţial bogăţia establishment-ului londonez. Ei, Marx nu se încurca cu d-astea – şi nici tinerii noştri marxişti de azi, care sunt în marea lor majoritate universitari pentru care Occidentul e demn de criticat în vreme ce îi apreciază granturile oferite cu o oarecare largheţe. Cine vrea să vadă ce era cu tabuurile marxiste în Parisul tuturor posibilităţilor intelectuale şi mundane, ca şi răsucirile tip Sollers („De ce atacăm socialismul? Deoarece – ca toate optimismele – minte când promite şi terorizează când ajunge la putere.“) sau Julia Kristeva, să citească paginile pline de amărăciune, când trompetele socialiste făceau muzica, dar şi de jubilaţie când binele triumfa, ale Monicăi Lovinescu în La apa Vavilonului – mărturia unei intelectuale care şi-a cheltuit viaţa şi uneori şi banii pentru a da posibilitate românilor scăpaţi din „raiul“ comunist să poată fi auziţi de o societate qui fit la sourde oreille, căci era de bon ton să-ţi fluturi pavilioanele auditive spre Moscova şi Pekin.

Un analist şi istoric serios al marxismului, L. Kołakowski, poate face distincţia între ideile marxiste despre capitalism şi turnura luată de acestea odată ce regimurile comuniste sunt instalate prin forţă, dar analiza întreprinsă de gânditorul polonez tot la un verdict inevitabil îl conduce: „Marx nu şi-a imaginat noua societate ca pe un fel de lagăr de concentrare (nu, fiindcă la Londra capitalismul îi dădea posibilitatea să trăiască bine, n.m. N.C.) – chiar dimpotrivă. Şi totuşi, încă din timpul vieţii lui, mai mulţi critici cu putere de discernământ, fără să mai aştepte apariţia socialismului real, au remarcat că programul social marxist, dacă ar fi ajuns vreodată să fie aplicat, ar fi produs un regim de-a dreptul despotic, în care orice fiinţă umană ar fi ajuns proprietatea neputincioasă a unui atotputernic Stat“ (Modernitatea sub un neobosit colimator, ediţia română, 2007). Libertatea negativă, de care vorbea Marx (adică libertatea burgheză) este cea care dă frisoane neomarxiştilor de azi, gânditorilor instalaţi în bugetele instituţiilor şi care atenţionează că drepturile le sunt încălcate de o societate care tocmai se bucură de exercitarea liberă a criticii lor neîngrădite. E o mare diferenţă, cred, între talentul suprarealist al poeţilor care visau abolirea limbii şi ideologia grosieră a aceloraşi persoane care visau răsturnarea socială pentru a le permite să scrie… poeme proletcultiste, cum a fost cazul cu destui genialoizi români sau francezi, în numele Tatălui Marx-Aragon. Astăzi se studiază cu elan patetic poezia acelora fără a se sufla o vorbuliţă despre proza lor ideologică grosieră. Nu e nicio necesitatea înţeleasă aici, poate doar o biată cauzalitate (căci istoria e un labirint în care nepoţii sunt deja înaintea strămoşilor, din pricina timpului abolit de revoluţii mintale şi reale).

Are şi Mario Vargas Llosa o teorie despre asta (Peştele în apă, ediţia română, 1995), când vorbeşte cu scârbă despre marxiştii din ţara lui care îşi dădeau odraslele la universităţi americane de top, dar criticau sua sau pe prozatorul candidat la preşedinţia ţării sale în ziare americane bine remunerate – pentru liberalismul lor exacerbat. Adică, americanii primeau bani de la comunişti şi etatişti pentru o critică antiliberală a propriului lor sistem! Ori erau proşti, ori erau înţeleşi cu comuniştii să pară toţi deştepţi.

Mie, ca nepot de cârciumar liberal trimis la Canal în 1958 de comuniştii cei deştepţi şi juşti, îmi place Raymond Aron, nu temuta muhaia comunardă J. P. Sartre. Acesta declara emfatic în 1973: „Un regim revoluţionar trebuie să se dezbare de un anumit număr de indivizi care-l ameninţă. Nu văd alt mijloc decât moartea. Dintr-o închisoare se poate ieşi oricând. Revoluţionarii de la 1793 probabil n-au omorât destul.“

Ştia el Eugen Ionescu de ce nu dădea mâna cu un Rinocer când (rar) se întâlneau…