Elena Rusu: Epopeea numelui

Debutul editorial în poezie al lui Ovidiu Komlod, noapte-lumină, apare la Casa de Editură Max Blecher în 2017. Pe parcursul volumului, poetul construieşte un univers ofertant, în cadrul căruia poemele par a fi compuse din diferitele sale obsesii. Echilibrat şi calculat, poetul dovedeşte o mână sigură, concizie şi o exprimare clară a ceea ce vrea să surprindă. Maturitatea sa poetică transpare în întregul volum, asta datorându-se într-o oarecare măsură tehnicii impecabile, care îi marchează stilul. Înainte de toate, Ovidiu Komlod lasă impresia unui poet încruntat, serios, care ia lucrurile aşa cum sunt. Nu foloseşte eufemisme, iar în mare parte a volumului evită clişeele. Atunci când apelează la ele devin instrumente care susţin ironia şi le juxtapune unor referinţe culturale foarte familiare cititorului: „lumină din lumină şi drob încălzit nesărat”. Astfel, clişeele sunt integrate în structura poemului şi nu alterează construcţia. Din contră, susţin textul şi îi completează semnificaţiile. La nivel de coerenţă şi compoziţie, nimic nu e deranjant în poemele din noapte-lumină, poate şi datorită faptului că poetul pune sub lupă un fel de saga a propriei maturizări.

În plus, avem de-a face cu un poet-critic. Pseudonimul său literar ne distrage iniţial atenţia de la celelalte valenţe ale autorului, până când poemele din noapte-lumină scot la suprafaţă structura inerentă de critic, care propune o perspectivă de interpretare asupra anumitor fraze, pe care le transpune apoi în interiorul autoportretului pe care acest volum îl constituie. În această construcţie, Ovidiu Komlod utilizează diferite variante; una dintre acestea este expunerea biografică în stilul unei ştiri: „ovidiu va creşte ca într-o vară cu inundaţii/ semnale îndepărtate că nu s-ar opri“. Demonstrează astfel că orice structură pe care o are la îndemână poate deveni un instrument al construcţiei propriei identităţi. Această obsesie este, poate, mai vizibilă la nivelul epopeii numelui, căruia îi alocă o parte importantă dintr-un poem: „apoi a-nceput / Ovidiu ţi-a spus mama şi rău a făcut“, continuând cu o explozie lingvistică a variantelor posibile în care acest nume ar fi putut fi transformat. Poetul construieşte un exerciţiu al reinventării unor identităţi care au potenţialul de a deveni alterităţi: „numele ăsta contorsionat e singurul lucru care te leagă de tot”. Printre acestea, relaţia cu celălalt e exersată constant în valenţe multiple, iar definirea proprie este dezvoltată până la nivelul în care ea devine un element constitutiv al identităţii altcuiva: „niciodată n-am fost aşa/ lăbărţat în o mie de prieteni“. Pentru poet e evidentă necesitatea explicitării numelui. Acesta rămâne o parte a obsesiei identitare de-a lungul întregului volum, chiar dacă modalităţile de expresie se schimbă. Aşadar, numele este tratat adesea ca element de factură existenţială, dar în unele situaţii este invocat prin intermediul unor contradicţii. Poetul utilizează o altă serie de referinţe culturale, pentru a aduce numele în derizoriu, unde devine produs, clişeu: „brelocurile din King art cu numele meu/ îţi spun clar/ sunt mereu pe traseu în căutarea iubirii“.

În ciuda scriiturii extrem de serioase, fluiditatea lirismului amortizează construcţiile rigide, transformând anumite pasaje într-o ironie subtilă. Ca şi în alte momente, totul se petrece la nivelul unor structuri, unde ochiul de critic al lui Ovidiu Komlod se manifestă mai puternic: poetul deconstruieşte mesaje, le rearanjează, până ce obţine din acestea forma dorită. Într-un mod similar, transformă unele referinţe culturale, astfel încât repere precum Dan Sociu, Cioran, Ioan Es. Pop sau Max Blecher sunt transpuse în experienţa proprie: „m-ar mântui un vis cu cioran te admir de/ pe culmile disperării“. Uşor recognoscibile, citările marchează efectul puternic al originalului: „aş fi vrut un ieud fără ieşire cu tine“. În acelaşi timp, modul în care aceste influenţe sunt integrate în poeme generează structuri inedite, astfel încât asistăm la formarea unei semnături proprii şi a unui univers în mod cert „komlodian“.

Din acest punct de vedere, poezia deserveşte agendei acestuia, devenind un simplu instrument de expunere. Ovidiu Komlod apelează la un discurs unitar, fără menajamente. Kafkian pe alocuri, poetul foloseşte o multitudine de metode stilistice pe care le cunoaşte, pentru a-şi transmite mesajul, fără să aglomereze în mod inutil. Frazarea lui Ovidiu Komlod poate transforma inclusiv spălatul rufelor într-o posibilitate de comunicare, scoţându-l din banal. Mai mult decât atât, asocierile create transformă o stare psihică sau emoţională într-o experienţă senzorială. E atâta linişte printre versuri, încât cititorul poate auzi creşterea părului. Aproape că poţi vedea sau mirosi cuvintele lui Ovidiu Komlod: „când următoarea depresie se ridică din carne şi sfârâie lent“.

În întregime reflecţii personale, poemele reuşesc să transmită prin ruperile de ritm, clişeele inserate sau asocierile aproape ritualice pe care le integrează în corpul textelor: „sentimente rahat în format electronic/ orgasm în format electronic/ format electronic în format electronic“. Nu în ultimul rând, Ovidiu Komlod „ia viaţa în piept“ şi face să îi aparţină în totalitate: „în numele tatălui. Fiului. sfântului vid.“ De altfel, vidul e conţinut de majoritatea poemelor lui, însă impresia generală nu se rezumă la această zonă. Complexitatea universului komlodian se extinde spre diverse zone ale existenţei umane, fapt pentru care vocea din noapte-lumină este foarte pregnantă. Volumul lui Ovidiu Komlod reuşeşte să redea foarte bine anxietatea discuţiilor cu noi înşine, păstrând deschiderea optimistă către ironie, în ceea ce pare a fi o existenţă cât se poate de banală.