Ştefan Bolea: Drona ucigaşă

Robert Gabriel Elekes îşi construieşte al doilea volum de poezie (o dronă care să mă vrea în sfârşit doar pe mine, Bistriţa: Max Blecher, 2018) pe două teme: cea a dublului (tratată într-un mod novator, cu delicateţe şi cu un anumit masochism) şi cea a instinctului morţii (s-a demonstrat că acesta nu are bază biologică­, dar explozia sa culturală din ultimele două secole demonstrează ferocitatea sa). Pentru prima tematizare, aş vrea să citez fragmente din două poeme: eu doi (şi frigul) şi mă ştiu de când eram mic. Interesant că în aceste două texte, Elekes unifică temele principale ale volumului, sugerând ideea că moartea Eului este dorinţa secretă a dublului care se configurează spectral ca umbra lui Mefisto din Faust-ul lui Murnau: „mă strâng de mână să doară un pic,/ îmi muşc limba să doară şi mai tare/ mă calc pe picioare,/ mă caut prin buzunare/ după chestia aia pe care am uitat/ că am uitat-o. mă înjur …/ şi îmi zic că în curând nu o să mai fiu,/ şi că o să fie bine atunci./ nu o să trebuiască să îmi mai fac griji pentru mine,/ să-mi împrumut bani,/ să mă mint,/ să mă calc pe nervi,/ să fiu un bolovan atârnat de gâtul meu …/“ (pp. 20-1).

Eul este un „bolovan atârnat de gâtul“ dublului în timp ce dublul este un copac de care Eul se leagă ca să se protejeze „de buldozerele zilei“ (p. 65). „Am putea spune că dublul mă întrupează pe mine însumi, dar fără dimensiunea castrată a Eului meu“, susţinea Žižek ­– şi acest dualism poate fi observat la avatarul liric creat de Elekes: „mă ştiu de când eram mic/ m-am cunoscut într-o noapte/ când mi-am simţit/ picioarele reci pe sub plapumă/ frecându-se de ale mele …/ când m-a văzut mama/ stând la masă lângă mine/ a fost cam nedumerită/ dar s-a gândit că tot nu prea am prieteni/ deci e bine că m-am găsit …/ ai mei şi-au dat seama că nu mai puteam să trăiesc fără mine/ m-au adoptat de parcă aş fi fost unul de-al lor/ m-au spălat de parcă aş fi fost unul de-al lor/ mi-au tras palme şi m-au înjurat de parcă aş fi fost unul de-al lor“ (pp. 45-47).

Eul are anumite tendinţe submisive, depresive, mizând pe autominimalizare. Parafrazând una din criticile care i s-au adus lui Cioran, aş spune că şi Elekes practică un fel de reclamă inversă, dorindu-şi de fapt tot mai multă atenţie: megalomania fiind în acest caz „secretul“ micropsihiei. Citim în manifestul său, drone bomb me: „din apartamentul meu prin beciuri sub pământ/ visez un pic/ că trump o să îşi dea seama că şi viaţa mea e o coree de nord./ e mică, neimportantă, izolată, neputincioasă, săracă/ şi eu dictatorul ei imbecil şi megaloman/ care nu mai are nimic de pierdut/ şi atunci o să trimită o dronă/ care să mă vrea/ în sfârşit/ doar pe mine“ (p. 85). Această megalomanie este direct proporţională cu încrederea în (propria) scriitură, în statuia gigantică pe care personajul liric al lui Elekes şi-o construieşte din lucrurile „nespuse, nepostate“ care se scurg „în canalizarea subiectivităţii“ (p. 57): „am stat azi pe o bancă în reşiţa singur-singurel/ şi am scris acolo un poem la soare şi atât/ şi jur că fiecare trecător s-a uitat/ la mine de parcă aş fi un infractor/ … şi ştiu ei bine ce ştiu/ sub paltoanele lor de piele/ cuvintele mele/ sunt în pula goală/ şi ascund mitraliere/“ (p. 15).

Tema instinctului morţii este creionată uneori ingenios („… până dispare tâmpa/ şi tot fractalul de suferinţă care e oraşul ăsta“, p. 26), alteori direct („ zile în care aştept … ca cineva … să mă întrebe/ robert mamă, ce vrei să fii când te faci mare,/ şi eu să răspund/ mort“, p. 66). De altfel, multe din versurile din o dronă care să mă vrea în sfârşit doar pe mine par scrise ca un comentariu la ultimele 5 minute din Melancholia lui Trier. De pildă, coda noi, testamente, care aminteşte puţin şi de Don DeLillo: „şi visez la o viaţă de după lipsită de verbe/ la momente de calmă monomanie/ ca acesta-n care zac şi tac şi mă holbez/ la cum oamenii se bucură inocent/ cu zâmbete de copil mongoloid pe buze/ că soarele crapă tehnicolor pe cer“ (p. 86). Volumul lui Elekes are multe straturi (am palpat doar câteva din referinţele filosofice şi psihanalitice), autorul fiind versat în comentarii privind social media şi cultura pop. De asemenea, o dronă… este construită cu măiestrie (un real progres faţă de cartea sa de debut) şi, în ciuda unor stridenţe ­– în care micropsihia sa are accente kitsch –, e una din cărţile de poezie tânără cele mai reuşite.