Ştefan Bolea: Călătorie prin Sonora

Pornind de la citatul din L’Attente, L’Oubli de Blanchot – care e tradus puţin inexact; mai corect ar fi „aşteptarea nu aşteaptă nimic“ (L’attente n’attend rien) – care-i serveşte drept epigraf, Mina Decu construieşte un volum de debut slow-paced, atmosferic, ce aminteşte deopotrivă de „deşertul infinit“ al lui Bolaño şi de arhetipologia lui C.G. Jung. Desprindere (Charmides: Bistriţa, 2018) este o scriere construită în jurul unor contradicţii, de o anumită bipolaritate, transa prelungă fiind scurtcircuitată de accente post-mizerabiliste.

Se poate vorbi chiar şi de nihilism în cazul Desprinderii, nu unul de sorginte nietzscheană, ci o versiune actualizată, cinematică (uneori chiar excesiv de vizuală), în tradiţia lui Lynch sau Refn. Un poem aminteşte de acel nada al lui Hemingway („închide-mă-n cap în vata de sticlă a ideilor fixe/ nimic/ nimic/ nimic/“ (31, p. 59); în altă parte, avem o prezentare care mă trimite la dialectica negativă a lui Nagarjuna, la acel neti neti din Upanişade (cu o tăietură în stilul lui Lautrèamont): „nu am să-ţi spun nimic frumos/ nimic curat/ nici blând/ onest/ sau ştiu şi eu/ nimic/ încerc să lărgesc nişa/ să mă strecor/ să dispar/ există tot timpul o supapă/ şi asta te scoate din minţi/ şi cauţi/ tot cauţi/ o voce/ un sunet/ care“ (10, p. 19).

Mai ales poemele în proză fac parte dintr-un proiect de explorare a arhetipului animus, şi anume aspectul masculin al feminităţii. Indicaţia de regie „(îi vorbeam despre el în gând)“ ar putea fi tradusă „îmi vorbeam despre mine ca el în gând“. Uneori, Mina Decu dă senzaţia că în spatele versurilor ei stă o venerabilă tradiţie ermetică. A se vedea în acest sens poemul numerotat cu 26: „stânga tot timpul stânga direcţia inimii e cea care te poate scoate întreg la lumină“ (p. 49). Fragmentul aminteşte simultan de calea mâinii stângi (trimit doar la comentariile lui Jung şi Hesse referitoare la Abraxas) şi de concepţia isihastă conform căreia sufletul este deasupra spiritului.

Din punct de vedere cinematografic, 52 mă duce cu gândul la Se7en („ridici ochii şi vezi că lumea evită ceva/ pe podeaua metroului e multă vomă“, p. 107), iar ultimul poem, 66, îmi trezeşte imaginea lui Mallory Knox din Natural Born Killers („mi-aş scoate din rucsac un pistol/ aş începe să-l dezmembrez pe tejghea/ sub ochii barmanului/ şi ai celor câţiva beţivi care ar crede că visează/“, p. 125). Excesele mizerabiliste nu dăunează ansamblului, aducând puţină isterie în atmosfera oarecum elegiacă din partea secundă: „cuvinte care sug pula sculată/ a celui mai pervers proxenet/“ (14, p. 24); „un întuneric mai întunecat decât pizda mă-tii“ (44, p. 91)

Personajul auctorial al Minei Decu traversează un deşert care pare fără margini; altfel spus, trece printr-o noapte saturniană în care însăşi ideea reînvigorării matinale pare de neconceput: „vreau să dispară plăcuţa borna imaginea realităţii care ancorează şi mă întorc la imaginile cu nave spaţiale peisaje post-apocaliptice sau creieri împrăştiaţi pe asfalt pe pereţi pe salopete murdare de benzină“ (32, p. 60). Poate că totuşi există un sfârşit al aşteptării, un exitus din autostrada care traversează deşertul Sonora, şi anume tocmai cel imaginat de regizorul italian Michele Soavi în filmul său cult din 1994 Dellamorte Dellamore, pe care vi-l recomand.