In memoriam Silvia Ghelan

25 octombrie 1924 – 17 martie 2019

A plecat dintre noi Silvia Ghelan, „cea mai mare actriţă a Clujului“, cum o numea criticul Nicolae Carandino.

Sivia Ghelan s-a născut la Cluj. A absolvit Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică din localitate în anul 1948, an ce marchează debutul şi angajarea ei la Teatrul Naţional din Cluj. Recunoaşterea însă a primit-o după patru ani cu rolul Wanda din Gaiţele de Alexandru Kiriţescu, când primeşte primul premiu din cariera sa la Concursul republican al tinerilor artişti din teatrele dramatice. Preşedintele juriului era marele actor Ion Manolescu. Dramaturgul i-a dăruit atunci cartea cu piesa scrisă de el cu o frumoasă dedicaţie în care spunea că interpretarea ei este exact aşa cum şi-a imaginat-o el pe Wanda.

Cariera Silviei Ghelan a fost una constant ascendentă. A avut şansa întâlnirilor cu mari regizori: Alexa Visarion, Alexandru Tatos, Gheorghe Harag, Crin Tedorescu, Janos Taub, Dinu Cernescu, care i-au oferit roluri de primă mărime. Veta în O noapte furtunoasă de I.L Caragiale, Mona în Steaua fără nume de Mihail Sebastian, Leonie în Părinţii teribili de Jean Cocteau, Dona Rosa în Sâmbătă, duminică, luni de Eduardo de Filippo, Mary Tyrone în Lungul drum al zilei către noapte de Eugene O’Neill, Anna Fierling în Mutter Courage de Bertold Brecht, Lady Torrance în Orfeu în infern, Blanche în Un tramvai numit dorinţă, doamna Goforth în Trenul cu lapte nu mai opreşte şi Amanda în Menajeria de sticlă de Tennessee Williams, Liubov Andreevna în Livada de vişini de A. P. Cehov, au fost tot atâtea roluri care i-au şlefuit şi pus în lumină valenţele talentului său. Dar regizorul care a pus-o cu adevărat în valoare şi sub mâna căruia s-a desăvârşit talentul ei de mare tragediană a fost Vlad Mugur. Rolurile interpretate sub direcţia de scenă a Meşterului: Silvia în Visul de D.R. Popescu, Clitemnestra în Ifigenia în Aulis de Euripide şi Cesonia în Caligula de Albert Camus i-au adus, pe lângă recunoaşterea din ţară şi pe cea internaţională. La Festivalul de Teatru Scurt de la Arezzo, Italia, 1968, arta ei a fost comparată cu cea a marei tragediene italiene Anna Magnani. Un an mai târziu, la Florenţa, ziarul La Nazione din 28 aprilie 1969 scria: „Bravissima Silvia Ghelan (…) a redat rolul Cesoniei într-un mod într-adevăr demn de admiraţie, demonstrând un talent deosebit şi un temperament latin, capabile să surprindă cea mai mică vibraţie a sufletului“.

Din cei cinzeci şi opt de ani în care a oficiat pe scândură, cincizeci, adică o jumătate de secol, au fost pe scena Teatrului Naţional din Cluj, căruia i-a fost credincioasă şi care i-a fost adevărata casă. Dăruită cu un talent de largă respiraţie, trecând cu uşurinţă de la dramă la comedie, tragedie sau melodramă bulevardieră, Silvia Ghelan a dominat scena prin personalitatea ei inedită. Frumoasă, de o nobleţe şi o prestanţă inimitabile, vocea ei timbrată, adâncă, cu modulaţii tragice sau duioase sau râsul ei cristalin treceau rampa de la prima apariţie pe scenă. Personajele ei se năşteau sub ochii noştri, ai spectatorilor, dintr-o mare vibraţie interioară. Publicul era fascinat şi o credea. Se crea un puternic flux-reflux de trăiri dinspre scenă spre sală şi invers. Primele amintiri le am din copilărie, de la Mincinosul de Goldoni, apoi de la spectacolul cu Puterea întunericului de Tolstoi unde, dintr-o joacă, într-un turneu, am ajuns să fac parte din figuraţie. Am fost atât de prinsă de dialogul dintre Silvia Ghelan – Anisia şi un alt mare actor fidel o viaţă Naţionalului clujean, Ştefan Braborescu, care era Achim, încât am uitat să ies din scenă. Ceea ce vreau să spun şi ceea ce sunt sigură că au simţit toţi cei care au văzut-o jucând e că te prindea şi te ducea cu ea, cu personajul ei, de la primele vorbe. Era surprinzătoare în trecerile, nuanţele, puterea de transfigurare în marile momente ale spectacolului. Am urmărit-o, cred, de fiecare dată când a interpretat rolul Cesoniei din spectacolul Caligula de Albert Camus. O văd şi acum cu ochii minţii la arlechin, la curte, în scena finală când puterea ei de transfigurare îi schimba până şi culoarea ochilor: din căprui deveneau violeţi.

A fost o mare actriţă şi publicul a iubit-o aici, acasă, la Cluj, dar şi în ţară, unde au purtat-o nenumăratele turnee. Au fost spectatori care au urmat-o şi i-au urmărit evoluţia de-a lungul timpului. A fost iubită şi adulată de publicul care i-a fost marele prieten şi interlocutor. Singurul, marele ei regret, a fost că în ultimii ani de carieră a jucat puţin. Un regret pe care-l avem şi noi. Câte roluri, câte seri încântătoare am pierdut?

Sunt sigură că personalitatea Silviei Ghelan, nobilă şi dreaptă, egală cu ea însăşi pe scenă şi în viaţă, va rămâne în istoria teatrului românesc şi în cea a Naţionalului clujean o legendă, un reper.

Dumnezeu să o odihnească în pace!

Roxana Croitoru