ION POP: GHERASIM LUCA – L’INVENTORE DELL’AMORE

Un eveniment editorial care trebuie, cred, consemnat, este publicarea în traducere italiană a prozei poetice a lui Gherasim Luca, Inventatorul iubirii (1945). S-a tipărit în toamna trecută la noua editură Criterion din Milano, fondată de tânărul profesor de filosofie Mattia Luigi Pozzi, într-o complicitate fertilă cu „româniştii“ de la Universitatea Orientale din Napoli, avându-l ca spiritus rector pe dascălul cu vechi pasiuni pentru cultura noastră, Giovanni Rotiroti. Traducerea paginilor din Gherasim Luca, publicate în ediție bilingvă, i se şi datorează de altfel şi e cea care inaugurează activitatea noii instituții, – o carte ce deschide colecția „Classici dell’Avanguardia“. Amplul studiu introductiv, de aproximativ şaptezeci de pagini, datorat traducătorului, certifică încă o dată excelenta cunoaştere a literaturii române, despre care a scris până acum în jur de zece cărți, cu aplecare asupra unor nume şi opere de referință, de la Tristan Tzara, Mircea Eliade şi Cioran, la Paul Celan şi Dan Botta, care făcuse şi obiectul tezei sale de doctorat. Fostul lector de italiană  de la Universitatea „Ovidius“ din Constanța, unde profesa şi regretatul Marin Mincu, îşi continuă, aşadar, opera de intrerpret avizat al spațiului nostru cultural, adăugând altor cercetări dedicate şi poetului suprarealist, apărute în Peninsulă ori la noi, bunăoară în paginile revistei Caietele avangardei, de sub egida Muzeului Național al Literaturii Române. Profesiunea de psihanalist, paralelă cu cea de critic literar şi de profesor, i-a asigurat de la primele incursiuni în spațiul avangardist o orientare sigură şi o consistență a lecturilor întreprinse de  un specialist în materie de  lumi onirice şi universuri imaginare insolite.

Despre Gherasim Luca, profesorul Rotiroti ştie tot, studiul său aduce numeroase documente în sprijin, secvențe din corespondența poetului, cu mărturii esențiale despre propriul scris. Evocă anii războiului în care se constituia Grupul Suprarealist Român, legăturile semnificative cu „mentorul“ Victor Brauner, încercările de comunicare cu André Breton, face trimiteri şi comentarii la câteva texte reprezentative precum manifestul Dialectique de la dialectique, semnat alături de D. Trost în 1945, urmăreşte spectaculoasa evoluție a poeziei sale angajată în marea experiență novatoare pusă sub semnul „bâlbâielii poetice“, inaugurată în capodopera care este poemul scris în franceză la Bucureşti, Passionémment (1947), aduce în discuție mărturiile importante ale filosofului Gilles Deleuze, unul dintre marii săi admiratori, care recunoaşte în Luca un precursor al reflecțiilor sale despre „Anti-Oedipe“ (cartea scrisă cu aproape trei decenii mai târziu, în colaborare cu Felix Guattari).

Prefațând L’Inventore dell’Amore, comentatorul reaminteşte propoziția cunoscută a lui Rimbaud, după care „iubirea trebuie reinventată“, iar analiza sa insistă pe drept cuvânt asupra modului exaltat, hiperbolic în care suprarealistul român vorbeşte despre această „reinventare“, – adică în prelungirea formulei bretoniene a „iubirii nebune“, într-atât de energic exaltată încât ar duce la o transformare radicală, revoluționară, a întregii societăți. Teza existenței „non-oedipiene“ a omului, despre care va perora apoi Gherasim Luca, este situată sub semnul unei retorici utopice, neoromantice, vizând un absolut al trăirii senzual-spirituale, de nerealizat, practic, în societatea momentului şi poate niciodată, măcinată de atâtea tensiuni şi contradicții. Cititorul de acum al Inventatorului iubirii ia însă foarte în serios toate aceste teze, reciteşte şi celebrele pasaje din Dialectica dialecticii care propuneau, între altele, „erotizarea  fără limite a proletariatului“, afirmarea în expresie asumat „delirantă“ a „dorinței de a dori“ ca energie inepuizabilă a subiectului lansat în lupta de eliberare de toate constrângerile sociale şi  psihice, cu eliminarea vechilor complexe studiate de psihanaliza freudiană, cu toate cenzurile, transferurile şi camuflajele ei. Luca nu se sfieşte, de altfel, de a-şi  recunoaşte „grandomania aparentă“ (într-un mesaj către Sarane Alexandrian), însă de fapt chiar despre aşa ceva era vorba, căci afişarea unei personalități de mare format revoluționar, cu gesticulație, în plus, satanic-maldororiană, flamboaiant-neobarocă, face evidentă retorica, poate involuntar ludică, de care uzează abundent. (Alexandrian însuşi, reflectând asupra specificului  suprarealiştilor români, scria că aceştia „au împins la paroxism delirul lor experimental şi teoretic“)… Încercarea de a-l aduce la realitate, adică în limitele doctrinei prezentate ca sinteză aproximativă de marxism militant, hegelianism, freudism, paranoia critică, făcută de camarazi mai concret angajați în militantismul social ca Gellu Naum, Virgil Teodorescu şi Paul Păun, pare a nu-l fi atins, aşa încât Gherasim Luca perseverează în acest idealism utopic spectaculos, căci poetul pune în joc însemnate resurse imaginative şi de persuasiune în serviciul nobilei cauze. Cât de aproape sau de departe sunt viziunile sale de reperele teoretico-filosofice invocate nu e o chestiune pusă direct în aceste pagini introductive, însă se poate deduce că analistul lor sesizează  exact cota de poeticitate a proiectului programat ca mai larg-revoluționar, care o învinge pe cea de – să zicem – filosofie practică. Că se joacă mult o dovedeşte Gherasim Luca şi prin preluarea „rețetei“ dadaiste a lui Tzara, aplicată de acela exclusiv materiei verbale, transpusă  de poetul mai nou în numitele sale „cubomanii“ şi într-o practică a hazardului ce angajează obiecte reale în amestec cu altele imaginare, la îndemâna atelierului poetic şi imposibil de aplicat în concretul vieții imediate.  Până la urmă, împinse foarte departe în zona reveriei, asemenea idei îşi vor trăda incapacitatea de a fi traduse în viața socială, istorică, cu atât mai mult cu cât militanții suprarealişti marxizanți din anii ’40 îşi vor da seama că astfel de vise sunt incompatibile cu brutala, chiar criminala politică stalinistă din anii în care e, de altfel, şi interzisă în România ocupată orice manifestare avangardistă „decadentă“…Ei vor mărturisi în cele din urmă că sunt obligați să renunțe la orice angajament social concret, retrăgându-se într-o „practică“a hazardului obiectiv generalizat la scară socială, aşadar mai degrabă la o reverie… „activă“, forțată, de fapt, să se consume în spațiul limitat-individual, al subiectului visător… „Inconştientul colectiv activ în stare de veghe“, despre care mai vorbise Gherasim Luca, e un adevăr în  care va crede până la sfârşit.

Dincolo de aceste scheme doctrinare detectabile sub vestimentația visării, rezistă însă frumusețea poetică a Inventatorului iubirii, ce nu pare afectată după mai bine de şapte decenii  de la scriere, în ciuda unor mărci „retro“, – dar poate că tocmai ele dau astăzi un farmec aparte acestor convenții reciclate de un spirit efervescent-imaginativ precum cel al autorului său, ce rămâne unul dintre marii „visători definitivi“, pentru care ardența trăirii face corp comun cu înscrierea în plan existențial a limbajului poetic, chemat să se reinventeze mereu.