ALINA DIACONÚ: ARGENTINA LUI CIORAN

Nu există nicio îndoială că omul care ne adună astăzi în jurul său a fost unul dintre cei mai remarcabili gânditori ai secolului al xx-lea și cel mai mare stilist francez din acea perioadă, conform opiniei exprimate de elita intelectuală franceză.

După cum mulți dintre voi știți, am avut norocul să îl cunosc, să ne vedem de fiecare dată când mergeam la Paris, să vorbesc ore în șir cu el, în mansarda sa de pe strada Odeon.

Cum l-am cunoscut? Prin intermediul unui bilet, pe care l-am trimis editurii Gallimard, pentru a-l transmite mai departe, spunând aproximativ așa: „Dragă Cioran, sunt o scriitoare din Argentina, născută la București. Locuiesc în Buenos Aires, sunt în trecere prin Paris și aș vrea să vă cunosc“.

Ceva trebuie să îi fi trezit curiozitatea (poate axa București, România – Buenos Aires, Argentina)… pentru că două zile mai târziu m-a sunat la hotel. Și acesta a fost preludiul unei prietenii de 10 ani, până la boala sa dureroasă și, mai apoi,  moartea sa.

Faptul că Cioran a fost cel mai bun prozator francez, a spus și a scris în 1979 Jean François Revel, fiind definit, de asemenea, ca cel mai important stilist, de către alți intelectuali francezi din acea generație. „Cel mai bun prozator“, explică Revel, „acolo unde alții sunt poeți. Nu pentru că ar fi făcut, Doamne ferește, proză poetică, ci pentru că realizează în proză, cu mijloacele prozei și spune ceea ce nu poate fi spus decât prin proză, echivalentul a ceea ce este perfecțiunea poetică“.

Întâlnirile noastre ar fi putut fi în limba română, însă au fost în franceză, deoarece el își dorea cu orice preț să păstreze puritatea limbii pe care o adoptase timp de mai bine de 50 de ani.

Am scris multe despre el, îmi este tare dor de el, și în fiecare zi de 8 aprilie și de 20 iunie – date care îi marchează drumul prin această lume – sunt copleșită de amintiri.

Pentru că veneam din Buenos Aires, în discuțiile noastre au existat întotdeauna referințe la Argentina și la oamenii de acolo.

De fiecare dată când ne vedeam, Cioran îmi spunea că Europa era epuizată, obosită de Istorie. Că vitalitatea era în țările Americii de Sud. Deoarece civilizația ­ – din punctul său de vedere – însemna declinul vitalității popoarelor. Argentina, în acest sens, împărtășea această vitalitate, avea un viitor, ceva pentru care să lupte.

Când l-am vizitat în noiembrie 1990, am vorbit mult despre Argentina și România. I-am spus că, pentru mine, românii și argentinienii aveau multe în comun. „Un anume dezechilibru“ – mi-a spus el. „Și scepticism“, am adăugat eu. Și i-am spus că, din acest motiv, țările în care cărțile lui ar putea fi mai bine înțelese erau – pentru mine – România și Argentina. A râs cu poftă și i-a plăcut mult această idee.

Vorbind despre Argentina și argentinieni, trebuie să spun că Cioran era extrem de interesat de Borges, a cărui operă îi era cunoscută datorită versiunii franceze a lui Roger Caillois. Părerea sa despre Borges este exprimată într-o celebră scrisoare către Fernando Savater (primul său traducător în limba spaniolă) publicată în cartea Exerciții de admirație (Gallimard, 1977). Acolo, Cioran îl prezintă pe Borges drept „ultimul sensibil“. El își începe scrisoarea către Savater, mărturisindu-i că, la început, nu voia să scrie despre Borges, deoarece, pentru a-l omagia, toate universitățile planetei au făcut-o deja. Apoi, spune: „Neșansa de a fi recunoscut s-a abătut asupra lui (Borges). Merita o soartă mai bună. Merita să rămână în umbră, în zona imperceptibilului, merita să rămână la fel de insesizabil și de nepopular ca nuanța […]. Consacrarea e cea mai cruntă  pedeapsă pentru un scriitor în general, și în special pentru un scriitor de genul lui“1, concluzionează el.

Într-o conversație cu românul Gabriel Liiceanu (1987), Cioran și-a explicat iritarea în ceea ce privește celebritatea: „Zgomotul pe care îl fac în jurul meu mă deranjează și mă dezamăgește. Nu există o dramă mai mare decât cea de a fi fost înțeles prea devreme“.

În ceea ce privește opera lui Borges, tot el a scris: „Profunzimea și erudiția nu fac casă împreună; el (Borges) reușise totuși să le împace. Aici se vede superioritatea lui Borges, seducător fără pereche, care a reușit să agrementeze orice, chiar și raționamentul cel mai arid, cu o fărâmă de impalpabil, de imaterial, de dantelă“. Și mai departe: „Jocul, la Borges, amintește de ironia romantică, de explorarea metafizică a iluziei, de jongleria cu Nelimitatul“2.

La Paris, Cioran s-a întâlnit cu Victoria Ocampo. Mi-a mărturisit că scriitoarea și mecena din Argentina nu l-a impresionat la fel de mult ca Susana Soca, care, după părerea lui, a fost „Victoria Ocampo a Uruguayului“. Am simțit că inima lui Cioran era lângă această poetă, „o femeie foarte frumoasă și foarte bogată, care a învățat rusă special pentru a merge  în Rusia și pentru a-l întâlni pe Pasternak. A murit într-un accident de avion. Henry Michaux era îndrăgostit de ea, a vrut să se căsătorească cu ea, dar ea nu și-a dorit acest lucru”, mi-a spus el. Despre Susana Soca a scris un text minunat, intitulat „Ea nu era de aici“. Mi-a dăruit un număr al revistei publicate de Biblioteca Națională a Franței, unde a fost publicat omagiul său, dedicat Susanei Soca.

Când am ajuns în Buenos Aires, după cea de-a doua vizită la el acasă, i-am trimis poezia lui Borges despre Susana Soca, din cartea El hacedor (Creatorul). În scrisoarea pe care am primit-o de la el, pe 16 martie 1986, Cioran mi-a spus: „Vă mulțumesc pentru poemul emoțional al lui Borges dedicat Susanei Soca. Poate că ar fi meritat mai mult decât atât, dar, în orice caz, nu e rău“.

Cioran a fost, de asemenea, un admirator al lui Porchia și a Vocilor sale și îi plăcea poezia lui Roberto Juarroz. Într-o altă vizită,
i-am dat o carte bilingvă de poezii scrise de marele meu prieten, poetul Alberto Girri. L-a încântat faptul că era în franceză și spaniolă, pentru a putea compara. Girri îl admira pe Cioran, se lupta și se entuziasma la reflecțiile sale și, după întâlnirile mele cu el la Paris, era întotdeauna curios să știe cum au fost acele întâlniri.

Cioran știa multe și despre Alejandra Pizarnik, despre opera ei și despre povestea ei de viață. Fiind obsedat de ideea de sinucidere, trăia o fervoare plină de compasiune pentru cei care și-au pus capăt vieții. Cât despre Alejandra Pizarnik, a regretat că nu a întâlnit-o personal, iar despre ea mi-a scris o scurtă scrisoare cu următorul text: „Alejandra a trăit în cartierul meu, mai exact pe strada Saint-Sulpice. De câte ori m-am întâlnit cu această străină, care târâie după ea o disperare pe care o înțeleg atât de bine!“

Un alt scriitor argentinian pe care Cioran l-a cunoscut personal a fost Ernesto Sábato. Am făcut un interviu cu Sábato, pe care l-am publicat odată, în România, în care el mi-a povestit despre întâlnirea cu Cioran. Se pare că, în 1989, cu ocazia bicentenarului Revoluției Franceze, Sábato îi telefonase lui Cioran, la sugestia unui jurnalist român, amic cu amândoi. Întrebat când s-ar putea întâlni, Cioran a răspuns: „Vino acum!“. Așa l-a întâlnit. În relatarea făcută de Sábato, acesta mi-a spus că Cioran era „un om simpatic, meticulos și neliniștit. Nihilismul nu îl copleșea” – a spus el. Cred că am comentat de multe ori că, în ciuda viziunii sale întunecate asupra lumii, Cioran a fost o ființă luminată și pasională. În acea după-amiază, Cioran
i-a oferit un lichior sau ceva asemănător, mi-a spus Sabato și a râs: „Nu știu dacă era vreo femeie ascunsă pe undeva prin mansardă“.  Se înșela în privința asta, dar nu atât de mult…

Au vorbit foarte mult și despre toate, și când s-a uitat la ceas, era ora opt seara iar Sábato trebuia să se întâlnească cu Severo Sarduy la ora aceea. Ajungând puțin cam târziu la întâlnire și explicând motivul, Sarduy a fost surprins de faptul că Cioran l-a primit. I-a spus că Octavio Paz  a încercat luni întregi să îl vadă, însă în zadar… La sfârșitul discuției noastre, Sábato mi-a spus despre Cioran: „El nu a fost un om atât de chinuit de Metafizică, cum ar fi fost dacă ar fi scris ficțiune. “

E rândul meu acum pentru a face o scurtă descriere a lui Cioran. Cioran avea ochi albaștri și o șuviță de păr, cenușie, îi cădea peste frunte. Era jovial, afectuos și plin de compasiune. Nu era un nihilist (așa cum mulți îl numeau), ci un sceptic. Aș spune, un militant pentru scepticism. Un admirator al lui Pirrón, așa cum el însuși recunoștea. Era aproape mândru că a ales să fie apatrid din cauza libertății extraordinare pe care  acest „status“, această condiție, i-o oferea. Din punct de vedere filosofic, el credea că viața ne face suportabili datorită ideii de sinucidere. De aceea, era foarte sensibil la această problemă și îl afecta în mod direct decizia celor care au optat pentru acest final. De mai multe ori în timpul întâlnirilor noastre, l-a menționat pe scriitorul și diplomatul argentinian Abel Posse, pe care îl aprecia atât ca persoană cât și ca scriitor, și al cărui fiu, Ivan, s-a sinucis la Paris, la vârsta de 15 ani. Cioran era mișcat de situația acestuia, de fiecare dată când aducea vorba despre el.

În cartea sa șocantă Când moare fiul, Abel Posse scrie următoarele: „Prietenul meu Cioran, care pândea sinuciderea și, care, în cele din urmă, a preferat cerneala în locul sângelui, a remarcat în tratatul său despre această temă că sinuciderea poate fi mai mult o tentație decât un act de voință. Este ca și cum v-ați apleca către prăpastie și ați ceda vertijului, în loc să săriți spre perete“.

Îmi amintesc că, într-una din discuțiile noastre din Paris, Cioran mi-a spus o anecdotă care se întâmplase cu puțin timp în urmă: se pare că un prieten l-a dus la Teatro de las Naciones pentru a vedea un spectacol de tango argentinian. Și că, la un moment dat, publicul putea trimite – în scris – cereri către orchestră. Cioran a trimis o notă directorului, cerându-i „Un peu plus de mélancolie, s’il vous plait!“. Din acest motiv, melancolia, îi plăcea tango atât de mult și în special „Portocal înflorit“; spunea că însuși Buddha ar fi putut scrie aceste versuri. Mi-a recitat, zâmbind complice:

„În primul rând, trebuie să știi să suferi, apoi să iubești, apoi să te desparți și, la final, să pleci fără a sta pe gânduri“.

Ce idei mai bune despre Tango decât cele ale lui Cioran? El scria: „Tangoul este unul dintre puținele stiluri muzicale pe care le găsesc totuși tolerabile. Eu îl definesc ca fiind amestecul extraordinar dintre metafizică și bordel. Cei dezbrăcați de iubire devin imediat filozofi, Tangoul rezolvă și cuprinde această perturbare magică a amanților nefericiți. Este nepotrivit să încercăm să îl definim. Lucrul fundamental este să îl asculți“.

Într-o notă publicată în ziarul La Nación cu privire la această temă, Daniel Amiano afirma: „Gânditorul (Cioran) ar fi putut fi un argentinian care și-a elaborat ideile la masa unei cafenele dărăpănate de pe strada Corrientes. Într-un fel și datorită muzicii din Buenos Aires, Cioran nu avea o imagine a omului din acest oraș, deși, bineînțeles, dacă ar fi descoperit-o, ar fi inclus și o dezamăgire“.

În anul 1989, Cioran și-a mărturisit iubirea pentru tango lui Benjamin Ivry, cu aceste cuvinte: „Sunt un mare iubitor de tango. Am o adevărată slăbiciune. Astăzi, spiritul tangoului nu mai este același. A degenerat. Spiritul său tulburător a devenit mai dinamic. Cu ani în urmă, era mai profund și mai intim. Singura mea, ultima mea pasiune este tangoul argentinian.“

Fiind un admirator al Spaniei, Cioran înțelegea spaniola. Entuziasmul său pentru Spania, după cum mi-a spus, a început în timpul unei călătorii cu trenul, pe care a făcut-o din România, la clasa a treia, în tinerețe, când un țăran spaniol a venit cu o valiză mare, pe care a lăsat-o să cadă pe podea, exclamând: „Ce departe este totul“! De atunci, a adorat această țară: „Îmi place geniul eșuat al Spaniei“, susținea el. „Spania este singura țară pe care o iubesc.“ Citind scrisorile adresate fratelui său, Aurel, și ale prietenilor săi din România, am întâlnit varii ocazii când ar fi putut să studieze limba spaniolă. Cred că vorbea destul de bine, putea citi și chiar corecta versiunile spaniole ale cărților sale. El nu a recunoscut acest lucru, dar ne putem da seama că această limbă nu îi era străină.

Pe lângă franceză și română, mai vorbea și germana, deoarece zona în care s-a născut, aparținea, la vremea respectivă, Imperiului Austro-Ungar.

Printre alte lucruri care îl fascinau era și Patagonia, pentru că era intangibilă și îndepărtată. De câteva ori, în conversațiile noastre, mi-a sugerat să povestesc amintirile (un fel de memorii) și să scriu ceva despre Patagonia. „Scrieți o carte despre Patagonia, este un subiect care mă ispitește și este mai interesant decât Balcanii și reprezentanții lor“ – mi-a sugerat el într-una din scrisorile sale. Mi-a propus această idee ca fiind una mai bună decât să mă ocup de cărțile sale și de opera lui Ionesco. Într-o altă scrisoare, din 1985, mi-a spus: „Până la urmă, aveți dreptate să credeți că sunt sentimental. Chiar sunt, din moment ce iubesc Patagonia, muzica maghiară și Fado, mai presus de toate”. Într-o altă scrisoare, pe care mi-a trimis-o în 1989, după Revoluția română de la Timișoara, referindu-se la Argentina, mi-a spus: „Ai norocul că trăiești de cealaltă parte a lumii.“

La 70 de ani, Cioran s-a văzut atacat de un vârtej, un uragan senzual și sentimental: s-a îndrăgostit de o tânără nemțoaică, cu un doctorat în filosofie, Friedgard Thoma, cu care a trăit niște întâlniri pasionale. Ea avea 35 de ani și, după moartea lui Cioran, a publicat o carte despre relația lor și scrisorile disperate pe care Cioran i le-a scris. Într-una dintre ele, el îi spunea: „De când am fost expulzat din Paradis, m-am gândit în fiecare secundă la dumneavoastră și nu m-am putut gândi la altceva. Aș vrea să zbor către Patagonia, departe, departe de dumneavoastră, și astfel să fiu la polul opus al lumii.“

Într-o altă scrisoare, îi scria: „Aș vrea să fug cu dumneavoastră pe o insulă pustie și să plâng toată ziua“.

Cartea în cauză, tradusă și publicată în mai multe țări europene, a fost retrasă de pe piața franceză de către editorul lui Cioran, Gallimard.

„Cât de departe este totul“, au fost cuvintele acelui țăran în acel tren, care a stârnit dragostea tânărului Cioran pentru Spania. Nu pot evita asocierea și paralelismul: distanța, imposibilitatea, utopia este ceea ce Patagonia a însemnat, în imaginația sa de scriitor și ceea ce, cu siguranță, a stârnit entuziasmul său.

Îmi amintesc că, în copilărie, pentru noi, românii, cel mai îndepărtat loc din lume, cel mai greu de imaginat din acest motiv, era Patagonia. Când cineva dorea să se refere la un loc îndepărtat, spunea: asta este în Patagonia. Un echivalent, pentru argentinieni, ar fi Cochinchina, acea regiune îndepărtată care se află în sudul Vietnamului. Nu știu dacă Cochinchina este în imaginarul altor țări vorbitoare de limbă spaniolă cel mai îndepărtat loc din lume. De asemenea, nu știu dacă Cioran a citit sau a văzut câteva imagini reale din Patagonia, în Argentina, sau dacă era doar în mintea lui, un cuvânt eufonic, cristalin, misterios, probabil, ca un fel de Shangri La, un paradis care există doar în visele omului despre fericire. Adică, o utopie. Sau, dacă el știa povestea lui Julio Popper, român excentric, inginer minier, care în 1886 a ajuns în Tierra del Fuego, în căutare de aur, și a bătut monede, a emis timbre cu numele său și a botezat un râu și un lanț muntos cu vedere la Oceanul Atlantic, folosind pseudonimul literar al Reginei de atunci a României, Carmen Sylva. Popper a fost o altă enigmă, deoarece, după aventura auriferă, a fost găsit mort, la 36 de ani, într-un apartament de pe strada Tucumán din Buenos Aires. Nu am vorbit niciodată cu Cioran despre acest personaj ciudat și acum îmi pare rău.

În acest sens și cunoscând stările de spirit ale lui Cioran și faptul că el nu se urcase niciodată într-un avion, Patagonia era țara Utopiei prin excelență. Utopia, pe care Ilya Prigogine o descrie atât de bine atunci când spune: „Utopia cunoașterii infinite, de fapt, este asociată cu sentimentul de a vrea să scapi din univers. O astfel de cunoaștere ar depăși toate evenimentele și ne-ar face să ieșim din Istorie. Chiar și așa, ar fi vorba de o tendință care exprimă un pesimism profund“.

Prima dată când m-am dus în celebra sa „chambre de bonne“, din strada Odéon, în februarie 1985, știind că veneam din Buenos Aires și încheind câteva eseuri despre India și Budism, Cioran mi-a povestit că, în tinerețe, în casa unei franțuzoaice cu multă influență, întâlnise un argentinian, care vindea diamante. Acesta mersese în India cu afaceri și se întorsese, se pare, complet transformat. Nu mai era interesat nici de bunuri, nici de bani, și susținea renunțarea la lucrurile materiale. „Nu îmi amintesc numele acestui argentinian – a mărturisit Cioran – doar că era evreu și foarte bogat. El a fost singurul om care, vorbind despre renunțări și alte lucruri spirituale, mi-a dat senzația că este sincer. El a fost singurul care, în aceste chestiuni spirituale, nu s-a înșelat“. Recent am aflat că acel om a fost Fredi Guthmann, poet, aventurier, fotograf și… bijutier, prieten cu Cortazar și cu românul Benjamin Fondane, care trăise în India timp de doi ani.

În acest prim interviu pe care l-am făcut în acel an, Cioran a vorbit despre „agonia“ întregii Europe Occidentale, despre oboseala Franței, despre acele țări europene „deja epuizate“, după părerea sa, și mi-a mărturisit încrederea în America Latină: „În opinia mea, nu America de Nord, ci America de Sud și țările din Europa de Est vor înlocui Occidentul. Aceste țări au pentru ce lupta“.

Când i-am enumerat problemele politice din Argentina acelor vremuri, mi-a spus: „Problema politică nu este o problemă eternă, este greoaie, dar nu are nimic de-a face cu vitalitatea unui popor. Ceea ce salvează un popor este vitalitatea sa“.

Vitalitatea persoanei sale și a gândirii sale este cea care supraviețuiește și astăzi în memoria mea și, datorită cărților sale, în toți cititorii săi.

Cioran avea, de asemenea, un fin simț al umorului. Râdeam în hohote când ne întâlneam, atât era de spontan, iconoclast și demistificator. Dacă cineva se îndepărta de solemn, acesta era el. Într-un dialog cu Fritz Raddatz, în 1986, el i-a spus acestuia:
„N-am crezut niciodată în nimic. Acest lucru este foarte important Nu există nimic pe care să îl fi luat în serios. Singurul lucru pe care
l-am luat în serios este conflictul meu cu lumea. Orice altceva este, pentru mine, doar un pretext“.

Cioran s-a născut într-un sat de munte din România, în 1911 și, după ce s-a scufundat în întunericul uitării, produs de boala Alzheimer, a părăsit Parisul și această lume pe 20 iunie 1995. Când m-am dus pentru prima dată la cimitirul Montparnasse, am căutat mormântul lui în zadar. Nu l-am găsit. Ca și cum s-ar fi ascuns înadins, pentru a-și hrăni jocurile paradoxale și ironiile.

Anul trecut, un prieten român m-a dus, în sfârșit, la mormânt și am lăsat o floare pe el. Un tânăr stătea acolo, concentrat și meditativ. Prietenul meu i-a vorbit. Era român și tocmai își terminase doctoratul în teologie. Cioran era idolul său.

Mi-am amintit că teza în filosofie cu care Cioran a absolvit a fost despre Bergson, deși, mai târziu, l-a renegat. Henri Bergson a vorbit, în perioada interbelică, despre creația continuă a unor noutăți imprevizibile care par să se succeadă în univers. Paradoxuri. După cum afirmă Arnaud Spire, „filosoful spiritual, Bergson, scria că timpul nu este cel care împiedică totul în a se întâmpla imediat, ci că existența lui dovedește că există o nedeterminare în lucruri. În consecință, posibilul este mai bogat decât realitatea, iar realitatea este doar o realizare dintre numeroasele realizări posibile“.

În această nedeterminare și în această imprevizibilitate, curgea și plutea spiritul lui Cioran. Și, așa cum spunea Lev Șestov, el a fost întotdeauna gânditorul „care și-a urmat singur propriul drum“.

M-am uitat la mormântul lui, unde este, de asemenea, îngropată partenera lui de viață, Simone Boué. Nimic special. Un alt mormânt. O piatră de granit gri. Rămășițele lui se odihnesc acolo. Dar poate că spiritul lui zboară departe, lăsându-se purtat de vânt, de faimosul vânt al Patagoniei, aici… în sudul Americii de Sud.

Buenos Aires, Octombrie 2018

Traducere din limba spaniolă
de Luiza Caraivan