MIRCEA MOȚ: DOUĂ ÎNTÂLNIRI SUB FELEAC

În urmă cu câțiva ani, mai exact în septembrie 2006, am fost ademenit să particip la niște cursuri și activități didactice, la Cluj, activități care, până la urmă, se vor dovedi nu doar de-a drepul plictisitoare, ci și inutile. Când spun că am fost ademenit am în vedere faptul că nu atât predarea literaturii române pe calculator îmi trezea interesul, cât, mai ales, revederea Clujului, în speranța că poate îi voi întâlni pe unii dintre marii mei profesori de la facultatea de pe legendara deja stradă Horea, nu departe de gară.

În prima zi, mai bine spus în prima parte a zilei, am rezistat eroic sub tirul necruțător al proiectelor didactice, principii ale notării, obiective, competențe și alte cele, care nu fac prea mult bine literaturii, după cum bine va zice bulgar-francezul Todorov în La Littérature en péril. Vreau să fiu bine înțeles. Lecția de literatura română, comunicare sinceră, vie și profundă cu elevul, nu trebuie tehnicizată și lipsită de neprevăzut, acordându-se atenția cuvenită textului literar.

Prezența invitatului, Mircea Muthu, a înviorat atmosfera și m-a făcut să cred că totul ar putea fi frumos, dar după plecarea lui m-am simțit de tot balcanic. Așa că, lăsând în urmă, fără niciun regret, mireasma cafelelor promise la pauză (chiar așa era trecut în program, „pauză de cafea“), am părăsit severa clădire și m-am îndreptat hotărât spre Teatrul Național. Țineam geanta pe umărul stâng (de ce umărul stâng? de ce port geanta pe umărul stâng?) iar în geantă aveam Clanul Caragiale, apărut nu de mult. Nu, nu, mi-a spus o doamnă, secretară precum toate secretarele și la fel de severă atunci când trebuie să-și protejeze șeful, domnul Director nu vă poate primi. După cum a pronunțat cuvântul „Director“, am priceput că acesta trebuie neapărat scris cu majusculă. Domnul Director este într-o ședință cu actorii, cu regizorii, mă rog, ideea era că domnul director, eseistul de excepție, de finețe și de mare profunzime, autorul unui spectacol interior (și de gală) are timpul drămuit. Voi aștepta, am îndrăznit eu, intimidat de faptul că domnul director Ion Vartic poate fi asociat timpului „profan“ al unei ședințe. Voi aștepta, totuși, am murmurat, dar secretara, mult mai preocupată de calculator decât de prezența mea, mi-a arătat cu ochiul drept un scaun liber, pe care m-am așezat imediat.

Și am început să aștept, recitind în timpul acesta pagini din Clanul Caragiale! După douăsprezece pagini (de văzut doisprezece în dicționarul lui Jean Chevalier și Alain Gheerbrant), s-a deschis ușa biroului directorial și din el s-au revărsat în încăpere regizori și actori, ba și câteva actrițe, reținute de privirea mea însetată de frumos! În urma lor, domnul director Vartic, rămas în cadrul ușii, cu un zâmbet  precum o frază din Caragiale.

A dat să se întoarcă în biroul din care ieșise și atunci m-am ridicat de pe scaun: „Domnule Profesor“! Secretara mi-a aruncat o privire dojenitoare, uimită probabil că nu-i recunoșteam omului din fața mea funcția pentru care ea dovedea atâta respect. Cu Clanul Caragiale în mână și cu emoția în piept m-am îndreptat spre profesorul meu din urmă cu trei decenii. Bună ziua, domnule profesor! M-a învăluit larg cu privirea, apoi, treptat, aceasta s-a concentrat într-un punct pe figura mea. Stați puțin, stați puțin! Doamne, nu ne-am văzut de atâția ani! Nu ați dat niciun semn de viață până acum! Aceste cuvinte mi le-a spus atunci domnul Vartic, dovezi nu am, dar, vorba poetului, îmi aduc aminte! Nu-mi amintesc în schimb ce am spus eu, mai mult ca sigur am tăcut. Vorbăreț de felul meu, în prezența unor oameni pe care îi admir până peste poate, eu tac. Sau spun cumplite banalități care, prin sonoritatea lor, acoperă tăcerile mele. Cred că ar fi trebuit să-i spun că prin 1973, într-o sală modestă de pe strada Horea am înțeles de la Domnia Sa că, dacă știu să-l citesc, textul îmi aparține. Cu siguranță nu i-am spus-o! Mi-a scris câteva rânduri pe Clanul Caragiale, iar eu i-am făcut o fotografie în timp ce îmi dădea autograf, cu convingerea că imortalizez un moment cu adânci semnificații.

A doua zi a fost programată participarea cursanților la slujba ținută la Mitropolie de I.P.S. Bartolomeu.

La momentul apariției sale, am citit cu mare plăcere volumul Rotonda plopilor aprinși, care mi-a lăsat impresia că printre rândurile simple și clare ale evocărilor se insinuează o căldură vie și o lumină cu totul aparte. Nu știam atunci prea multe despre autor, preot ortodox, lucrează la o bibliotecă din Statele Unite (cuvântul „State“ nu se inventase!) și cam atât! Duceam cartea cu mine peste tot și le citeam elevilor fragmente despre Arghezi sau despre Marin Preda (să te bați pentru limba ta le-a plăcut). Într-o pauză mare, i-am citit vreo două pagini directorului meu, bunul domn I.Z., pe care acum, când el nu mai e printre noi, îmi permit să-l numesc un director pentru mai târziu. Ușor impresionabil, a ascultat cu ochii în lacrimi paginile despre Anton Holban. Da, aveam o fotografie a scriitorului, și i-am întins directorului o revistă care publicase o recenzie la Rotonda plopilor aprinși. Reacția lui a fost neașteptată. S-a ridicat de pe scaun și mi-a cerut să-l urmez în direcțiune. Am aflat atunci, înainte de a citi Memoriile lui Bartolomeu, despre greva studenților clujeni și despre studentul de la medicină ce purta halatul alb peste sutană.

Ne-am pregătit, așadar, să participăm la slujba ținută de Î.P.S. Bartolomeu, atâta doar că mașinile rezervate unui grup din care făceam parte și eu au întârziat sau nu au mai venit. Văzându-mă foarte supărat, inspectorul general de atunci, doamna T.Z., fosta mea mai tânără colegă de pe meleaguri hunedorene, mi-a facilitat o întâlnire cu mitropolitul.

În ziua următoare, punctual cum sunt, ca tot ardeleanul, la ora stabilită (adică mai devreme cu un sfert de ceas) eram în anticamera mitropolitului Bartolomeu. Sub privirile înțelegătoare ale unui tânăr în sutană, probabil secretar, ce trebăluia la un calculator, eu făceam repetiții, murmurând formula de adresare: „Înălțimea Ta“, „Înălțimea Voastră“, semn că lecturile din prozatorii ruși y compris Șolohov mă ajungeau din urmă. „Înalt Prea Sfințite“, m-a corectat discret tânărul secretar, apoi, zâmbind,
m-a asigurat că în cele din urmă voi nimeri cuvintele prin care să mă adresez celui așteptat, pentru mine încă Valeriu Anania.

Nu mai țin minte cum m-am adresat, dar acum sunt convins că aceasta conta prea puțin, poate chiar deloc, pentru mitropolitul cărturar. Nici vocea nu mă mai ajuta, simțeam cum glasul mi se stinge și pentru o clipă m-a cuprins teama.

I.P.S. Bartolomeu s-a așezat lângă mine pe un fel de scaun lung, așa-mi place să-l numesc, și a început să vorbească domol, chemând cu vorbele lui, magic, cuvintele mele ce nu îndrăzneau să le vină în întâmpinare. Rotonda plopilor aprinși, da, este cartea cea mai cunoscută și cea mai citită. S-a bucurat când i-am spus de căldura și lumina bănuite printre rânduri. A venit vorba despre felul cum a tradus Biblia și mitropolitul se dovedea încă o dată cărturarul de mare valoare. I-am întins Cartea deschisă a împărăției, pe care o cumpărasem cu o zi înainte, și, pe foaia de titlu, a așternut câteva cuvinte: „Domnului profesor Mircea Moț, la lumina candelei, binecuvântări“. Semnat: Bartolomeu al Clujului.

Trebuie să mărturisesc că nu mă duc (prea) des la biserică, dar în apropierea lui am avut sentimentul unei despovărări și a unei eliberări de o apăsare de care nu fusesem conștient.

Dar e tîrziu, și-a amintit I.P. S. Bartolomeu, nu însă pentru a scăpa de mine. Trebuie să vă întoarceți! Mi-au rămas în minte aceste cuvinte, trebuia într-adevăr să mă întorc la rumoarea străzii și la necruțătoarele orarii ce mă cereau, fiindcă, parafrazând, omului nu-i este îngăduită o prea mare absență!