CONSTANTIN CUBLEȘAN: GRIGORE ARBORE – UN SOLITAR

Cu peste zece volume de versuri, dintre care șapte în România, Grigore Arbore este aproape necunoscut cititorilor de poezie din generațiile tinere, dar nici critica și istoriografia literară nu l-a reținut cu atenția pe care o merită. Dicționarul general al literaturii române îl tratează fugar, Dumitru Micu nu-i acordă mai mare atenție în Istoria literaturii sale, ceva mai extins e comentariul din Dicționarul lui M. Zaciu, în vreme ce Nicolae Manolescu îl ignoră cu desăvârșire. O masivă antologie, apărută recent la Editura Școala Ardeleană din Cluj, Apa de zăpadă (2018), cu ample recomandări din partea unor personalități de primă importanță azi, Ion Pop, Răzvan Voncu și Mircea Popa, nu are darul de a-l restitui cu adevărat în actualitate pe cel care, de curând, a beneficiat și de un titlu științific la Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca, Doctor Honoris Causa, pentru importantele sale contribuții în domeniul istoriei și criticii de artă (Licențiat în 1991 la Universitatea din Pisa în domeniul istoriei și criticii de artă, profesor apoi la universitățile din Pisa, Veneția și Ferrara, Comisar pentru Știință și Tehnologie al Comisiei Comunităților Europene ș.a.), nu a avut, practic, ecoul scontat în paginile publicațiilor literare și culturale în general. Aceasta, din cauza stabilirii sale în Italia după 1987, reluând apoi contactul cu țara după 1989 când a ocupat câteva funcții de înalt grad în structurile de conducere ale statului (Între 1992-1996 este consilier extern al președintelui Ion Iliescu, iar între 2001-2004, consilier personal al aceluiași). Indiferența unor critici, probabil și din această cauză (penibilă) ar putea să se datoreze.

Fire contemplativă, romantic și mai ales elegiac, Grigore Arbore s-a simțit, la vârsta debutului poetic (în revista Luceafărul, 1963 și editorial, cu Exodul, în 1967) prea puțin atras, ca să nu spun că deloc, de freamătul entuziast al societății socialiste în evoluția sa triumfală, ca de altfel toți poeții de marcă ai generației șaizeciste, având senzația, dimpotrivă, a unei existențe claustrate, despre care se și rostește liric, adresându-se ființei lui apropiate: „Astăzi un soare greu se lasă peste culmi/ și-o pasăre bolnavă de dorul depărtării/ ne priveghează dintr-un nor ascuns/ privirii mele-n tine rătăcită.// E semn acesta că trăiesc, respir,/ dar ce ciudat în noi se lasă noaptea/ și râul obsedat de astre vuindu-ne pe dinăuntru/ în pieptul cui ar vrea să se reverse/ acum când zodiile se sting/ și nu mai pot ghici în dreapta cui/ steaua se stinge în singurătate“ (Când toate mările). Un metaforism excesiv escamotează adevăratele sentimente care îl încearcă, poetul transfigurând idei și atitudini în descripții fals peisagistice în care își evocă petrarchian iubita (aceeași Ana care va fi prezentă în toate poemele sale): „E timpul să te pierzi în dulci ninsori, o, Ana,/ căci trist noiembrie se alcătuiește/ cu râuri și nouri grei peste tăcutul/ martor umbros al sărutării tale (…) E ziua însă strânsă-n cearcăne de piatră/ și despre tine doar ecoul/ întunecat la chip mi-aduce vești./ Începe deci noiembrie să se-aștearnă/ peste privirea ta și să te troienească/ sub viscol ca sub albe metereze./ Peste acest lințoliu lin, dacă ar vrea,/ un colț uitat al buzei tale/ ar mai putea să sângereze?“ (Noiembrie).

Detașându-se, evadând cu eleganță din contextul social-real al existenței proprii, Grigore Arbore își creează poetic o lume a sa în care se simte (bine?!) ca un exilat în-tr-un ținut oarecum exotic, cu o natură luxuriantă, cu o faună misterioasă în simbolistica sa oarecum ocultă (șerpi, lupi, lebede ș.a.), ca un Ovidiu contemporan, înstrăinat, la un altfel de Pont Euxin, notându-și pedant trăirile, tristețile și nostalgiile de natură erotică, în rotirea ritualică a anotimpurilor, a lunilor calendaristic nominalizate însă individualizate în funcție de emoțiile afective ale momentului, trimițând, la rândul său, epistole către cei rămași în afara acestui imaginar habitat: „De nopți în șir stau și aștept/ să vină trâmba de răcoare,/ duhul tomnatic,/ suflul așteptat, aerul viu/ în care toamna se îmbăiază/ privighetorile./ Dar se continuă-n jur știuta împietrire/ și doar un cerb înalt se-apropie răcnind/ în rari răstimpuri dinspre steaua/ unde plângând ne-adăpostirăm“ (Epistola xi). Acest tip de poezie devine modalitate proprie de exprimare, Grigore Arbore cultivând un extaz dionisiac, o stare de înfrățire (confundare) cu natura, într-un soi de panteism cu rezonanțe blagiene. Motive livrești apar frecvent în volumele ulterioare, tonul e adesea depresiv iar fundalul tablourilor e dezolant: „Să stai apăsat de nocturna lumină ștergând/ lacrimile de pe obrajii necunoscutului, să mângâi/ albe flori ale îndoielii, într-un ceas tăinuit/ să pătrunzi în înaltele sfere de foc/ de nimeni știute./ Sub mesteceni umbroși să primești/ chezășia cea veșnică, oboseala/ stinsă-n retină să o lași să se scurgă/ încet spre pământ ca pe diamantele cerului,/ fără nădejdi să încerci/ drumul rătăcitoarelor corăbii. Imaculată o petală/ strivindu-și fruntea/ nevinovată să rămână purpuria culoare a/ coroanei însinguratului“ (Curriculum). Vag epicizate, evocările au adesea alura unor descinderi baladești într-un univers fantastic, amintind maniera cerchiștilor sibieni de odinioară („Spre culmea de granit, împins de vânt/ plecă din nou centaurul cel tânăr/ prea doritor de moarte./ Era octombrie, un amurg înalt/ cădea în valuri mari de claritate.// Prin codrii misterioși un sunet aspru/ a răsunat prelung până în zori,/ când plânse lin o pasăre în ceruri/ cu lacrimi de argint ce izvorâră/ dintr-un noian de sori strălucitori.// Din culmea de granit de-atunci un fum/ din când în când coboară peste zare./ Pe tâmple și pe umeri acoperit de scrum/ îndurerat m-am dus să rătăcesc/ sub povârnosul țărm de mare“ –Octombrie). Discursul alegoric e încifrat în metaforele repetitive ale acestui univers mohorât, atmosfera lor e de regulă apăsătoare, melancolia devine depresivă, resemnarea aduce acorduri vătuite de tragism în relația erotică: „Încă e toamnă, iubirea mea, și încă timp/ să ne îmbrățișăm până la moarte./ Iarba e astăzi stropită cu aur, privighetorile înnebunesc în cer,/ melancolic platanul – sub el/ părul tău înflorește asemenea zăpezilor/ în știutul noiembrie (…) Astăzi/ asemenea miticului Adam locuim/ pentru ultima dată în paradis“ (Noiembrie).

Două ample cicluri valorifică poezii rămase în sertar (?!), preluate acum sub semnul prezenței italiene: primul, Inter-city ed altri poemi (datate 1988), cel de al doilea, b (poeme bilingve, datate 2012), nu diferă stilistic și nici tematic de întregul poeziei anterioare. Ba chiar dă senzația unei oarecari monotonii.

Aflat la un apogeu al creației sale, Grigore Arbore ține să-și afișeze un soi de poezie  testamentară, cu accente dramatice mai mult ca anterior: „Aici se încheie ce aveam să vă spun./ Mâine voi fi apă de zăpadă./ Am pornit printre păsări, am zburat/ prin tunelele încrederii din aproape-n aproape, am fost/ împrumutat timpului pentru nevolnicie și corvoadă.// În palatele imperiului am intrat de mulți nevăzut/ știind că nu sunt la mine acasă;/ ca orice pasăre mi-am făcut cuibul pe unde am putut/ până când vânătorul
mi-a închis aripile în plasă.// Acum sunt obosit, ca după o lungă liturghie:/ m-am închinat poate prea mult, am invocat fără să vreau, pe tăcute“ (Aici se încheie).

Operă poetică rafinată, în care verbul se decantează metaforic în elegante parabole cu halouri metafizice, lirica lui Grigore Arbore completează la vârf panoplia șaizecistă, atât de diversificată ca modalități de expresie, a celor care, prin exprimarea sentimentului nesupunerii la dogmele politice, au deschis drumuri noi, originale, în literatura noastră contemporană.