ȘTEFAN BOLEA: ORA 25

Antologia lui Claudiu Komartin, Sârmă ghimpată. Când focurile se vor stinge printre ruine. Poeți ai generației războiului (Chișinău: Cartier, 2018), aduce în atenție creațiile unei generații, care a fost cvasi-epurată din istoria literaturii noastre. Născută într-un „ceas rău“ (în anii 1940), într-o lume „setată pe autodistrugere“ (cum remarcă editorul în prefață), așa-numita „generație a războiului“ se prezintă ca o imensă virtualitate, care nu se actualizează, care nu se coace, nu atinge consacrarea decât în anumite cazuri individuale: Geo Dumitrescu, Ion Caraion și, poate, Dimitrie Stelaru. Titlul antologiei nu este arbitrar, ci exponențial pentru atmosfera concentraționară pe care o resimțeau cei incapabili de a-și realiza potențele existențiale. Generația coagulată în jurul revistei Albatros în 1942 pregătea un volum colectiv intitulat Sârmă ghimpată: „Nu trăiam, oare, într-o atmosferă de sârmă ghimpată, de război și de lipsă a libertății omului?” (p. 32).

În continuare, aș vrea să trec în revistă volumul din perspectiva uneia din temele sale principale, și anume neașezarea temporală, o variațiune temporală a acelui Heimatlosigkeit heideggerian, simbolizată prin expresia lui Hamlet, care constata că „timpul a ieșit din matcă“, time is out of joint. Alături de tema mecanicismului, preluată de la expresioniști, neașezarea temporală străbate aproape toate poemele acestei cărți. Se ascunde și o oarecare ironie aici (și o intuiție înfiorătoare), pentru că „veacul“, pe care poeții post-avangardiști îl detestă, se va răzbuna și va încerca – uneori cu succes – să-i oblitereze, să-i șteargă din cartea vieții. Constant Tonegaru notează în „Ultimul de la 1200“: „N-am bănuit că târziul a venit,/ că sunt singurul de la 1200 printre roboți și caii-putere;/ ah! în mine se află un ierbar,/ o algă neagră, amară, mi-a crescut în orbite în tăcere/“ (p. 76). Târziul a venit mai devreme („O, desigur, desigur ceasul este târziu“, scrie Mihail Crama), ca în poemul „Ora 25“ al lui Alexandru Lungu: „e ora … când se sinucid îndrăgostiții,/ e ora când febra bolnavilor/ își execută dansul cel mai fantezist/ în timp ce moartea/ se plimbă pe coridoarele albe ale spitalelor, –/ e ora 25/“ (p. 189).

„Ora 25“ rezonează cu acea „oră zero“ beckettiană, pe care autorul irlandez o concepe cam în același moment istoric – este ora nihilismului, a destructurării, a prăbușirii valorilor, a învinșilor, a celor care nu știu care au murit deja. Ori dacă preferăm versiunea lui Mircea Popovici din „Progres“: „Numai anul murea de blestem, de urât sau de ciudă/ la fiecare sfârșit de-activitate omenească/ bătrân și zbârcit ca o neînțelegere-a lumii/ și a progresului ce surâdea pe ecran ca o mască//“ (p. 145). A vorbi de progres în anii 1940 înseamnă a consemna în special avansul tehnologic, care ne-a permis să ucidem mai mult și mai repede. „Hei, hoțoman bătrân, veacule muribund,/ ai isprăvit prin a pieri de păcatele tale –/ din cavourile tăcute și negre de sârmă ghimpată/ nu te vor scoate o mie de mii de macarale//“ (Geo Dumitrescu, „La moartea unui fabricant de iluzii“, p. 88). După cum remarcă Jung, impulsul criminal ascunde o dorință intimă de autodistrugere, astfel încât nu ne putem mira că veacul asasin își plănuiește de fapt sinuciderea, aspiră la „sfârșitul tuturor lucrurilor“. În aceeași notă poate fi citit și poemul lui Sergiu Filerot, „Scamator veac xx“: „Astăzi, un Scamator veac xx înșiră pe câmp/ jucăriile la modă: soldați, hoituri și mitraliere/ și râde, râde sarcastic și batjocoritor de omul tâmp/ ca-re-i privește, veșnic nepriceput, înșelăciunile și aude canoniere//“ (p. 103).

Volumul editat de Komartin reabilitează și figurile minore ale generației războiului în partea sa secundă, Când focurile se vor stinge printre ruine. Poeți precum Ioan Cutova, Victor Torynopol, George Dan ș.a. sunt prezenți cu maximum două texte, din pricina spațiului limitat. M-a impresionat cazul Elenei Diaconu, poetă despre a cărei biografie nu se știe aproape nimic și al cărei text, „Robot“ e reprezentativ pentru direcția anonimității mecaniciste: „E destul să-nvârți un șurub/
și-o mie de stomacuri digeră la fel,/ o mie de brațe luptă la fel//“ (p. 241). Dacă înlocuim „învârți un șurub“ cu „dai click“, observăm că nu s-a schimbat nimic de 80 de ani, că servitudinea noastră a fost anunțată. De notat că volumul Sârmă ghimpată arată minunat – putem spune că aspectul este la nivelul fondului –, iar fotografiile lui Andrei Păcuraru subliniază viziunea întunecată a poeților generației războiului.