IULIAN BOLDEA: ISTORIA CA LABIRINT

Nichita Danilov înfățişează în Ambasadorul invizibil: roman în şase tablouri (Iași: Polirom, 2018) mai multe avataruri, forme, metamorfoze ale literaturii şi ale istoriei. Există, în configurația adâncă a operei, o irepresibilă nevoie de livresc, romanul ca întreg fiind un fel de borgesiană grădină a cărărilor care se bifurcă, într-o densă rețea intertextuală în care mecanismele trăirii şi ale ficțiunii, ale istoriei şi ale eului se întretaie şi îşi răspund. Dincolo de noianul de întâmplări, fapte şi personaje, există în paginile cărții un farmec al narațiunii, o fascinație indelebilă a povestirii, în care naratorul se scufundă cu voluptate: „Nu te teme, nu bat câmpii. Nu vrei să asculți istoria până la capăt? Sunt cât se poate de lucid. Şi nici memoria nu m-a părăsit, n-ai grijă. Dimpotrivă, cu cât îmbătrânesc mai mult, cu atât îmi aduc aminte de mai multe. Deseori mă trezesc vorbind despre lucruri şi oameni pe care nu i-am cunoscut.“

Între viețuire şi ficționalitate se întrevăd rosturile şi resorturile  istorisirilor la care cititorul asistă, căci povestaşul (Evgheni Lein) explorează mediile policrome ale Uniunii Sovietice şi al Rusiei postcomuniste, cu decupaje din articole de ziar, cu dialoguri şi descrieri încadrate în tablouri macabre (ca în proza cu titlul Anghilele). Lein, ca ziarist, îşi mărturiseşte, sub pecetea autenticității,  destinul de călător, de peregrin aflat în căutarea unor fapte insolite: „Am călătorit mult de la o graniță la alta a imperiului. Am stat de vorbă cu mulți oameni, am auzit multe istorii şi am asistat, în calitate de ziarist, la nenumărate procese. Unele de-a dreptul stranii. Stând aici, pe malul oceanului, mi-a revenit în minte un caz care s-a petrecut prin anii ’80. Ajunsesem în Lituania, într-un orăşel situat pe țărmul Mării Baltice, Palanga. Probabil n-ai auzit de el. Eu însă îl cunosc foarte bine“. Povestea pescarilor care au folosit cadavre pentru a captura anghile are un deznodământ miraculos: „Şi totuşi, povestea anghilelor nu se termina aici. De ce nu mă întrebi ce s-a întâmplat cu ele? Unde au ajuns? Ei bine, de ajuns au ajuns în gâtlejul unor oameni respectabili. Şi care a fost efectul? Efectul a fost unul uluitor. Se pare că bătrânul suferise de cancer la plămâni. /…/ Ei bine, şi aici intervine elementul miraculos, conform relatărilor apărute în presa vremii, s-a constatat că, în proporție de optzeci la sută, pacienții care sufereau de această boală s-au vindecat consumând carne de anghilă. În ei, sufletul lui Balanzaizis prindea o nouă viața…“.

Cele şase tablouri narative încadrate în rama iluziei epice postmoderne îl transpun pe cititor pe o scenă imaginară, cu evenimente care se succed în ritm rapid, cu un narator care, în proza ce dă titlul volumului, Ambasadorul invizibil, rememorează peripeții ale propriei biografii, la ambasada Rusiei dintr-o țară baltică, unde Lein, fost gazetar, este în vizorul serviciilor de spionaj, experiența pe care diplomatul o trăieşte având drept aliat un şofer, Bantos, văzut ca un ambasador invizibil: „– Deocamdată, eu sunt singurul dumneavoastră subaltern…/ – Dumneavoastră, subaltern?! Am impresia că-i invers… replicam, căutând să-i intru în voie/ – Cine ştie, răspundea şoferul, e posibil să aveți dreptate. Ştiți cum e la ambasadă… Tot ce se vede e doar de fațadă“. E vorba, în această povestire, de o țesătură de iluzii şi mecanisme ficționale prin care adevărul faptelor este când ascuns, când parțial dezvăluit, astfel încât zvonul despre existența unui ambasador invizibil  nu e decât o dovadă a existenței acestor coridoare de oglinzi în care realitatea, ficțiunea, prezentul şi trecutul se întretaie. O dovadă peremptorie este povestirea lui Alexei, un nebun care se crede fiul ultimului țar al Rusiei (O zi din viața lui Vladimir Ilici. Blestemul Casei Romanovilor“). Ambasadorul invizibil e un roman a cărui substanță se hrăneşte din detalii livreşti, inserturi intertextuale şi minimalism insolit, iar personajele istorice (Cezar, Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare, Dimitrie Cantemir, Vlad Țepeş, Dante, Shakespeare, Lenin şi Stalin) se profilează pe o panoramă narativă impregnată de fantasme şi sugestii ale imaginarului, în forme şi straturi labirintice ce poartă amprenta fantasticului, a realismului magic sau se revendică de la acolade onirice de sorginte suprarealistă, în-tr-un amalgam de tehnici epice cu valențe textualiste.

Asimilând şi valorificând cu abilitate fragmentarismul şi aleatoriul realului, prozatorul alcătuieşte, din coliziunea destinelor şi a frânturilor de existență, un univers epic credibil, în care viața şi opiniile ziaristului rus Evgheni Lein, protagonistul narațiunii, se integrează cu naturalețe. Căci întregul roman e o narațiune-meditație asupra istoriei, în care eroii sunt captivi ai jocului paradoxal al timpului, încât răspunsul lor la ispitele istoriei este alcătuit din acceptare şi refuz, din înaintări şi reculuri. Istorisirile lui Nichita Danilov înregistrează, în fond, cu acuitate, coşmarul tuturor utopiilor care s-au perindat pe scena atroce a secolului XX, prin avatarurile teleologice ale puterii, situate între imanență şi transcendență, într-un demers narativ cu rezonanță dostoievskiană. Tabloul istoriei, aşa cum este el figurat în paginile romanului, se arată a fi unul contradictoriu, paradoxal, alcătuit din lumini şi umbre, din confruntarea contrariilor (adevăr/ minciună; îngeri/ demoni; existență/ neant; materie/ spirit). Personajele însele trăiesc dilemele unor întrebări tulburătoare, pe tema răului, a destinului istoric, a suferinței sau a raportului dintre materialitatea lumii şi caracterul eteric al spiritului: „Alteori mă trezesc întrebându-mă în sine mea: oare totul nu-i decât materie? Şi dacă totu-i materie, atunci cui folosesc cuvintele şi stările ce ne animă sufletul? Şi, în fond, ce este sufletul? (…) Sunt tulburat. Mă întreb ce ar trebui să facem şi nu găsesc nici un răspuns…“.

O temă esențială a romanului e cea a memoriei, a resemantizării trecutului prin intermediul încifrării anamnetice a faptelor, evenimentelor şi figurilor Istoriei. Cu concursul memoriei, faptele umanității sunt mântuite, recuperate, salvate de la uitare, iar nucleele semantice ale romanului nu sunt decât astfel de fragmente de memorie şi de ficțiune prin care se construieşte, dincolo de întreaga infrastructură narativă, cu simetriile, asimetriile, sinuozitățile şi glisările sale, o metafizică a istoriei din care transpare sensul efemerului şi simbolistica travestiului la care recurge de multe ori romancierul: „Pe calea unor unde necunoscute, îmi vin în memorie întâmplări pe care nu le-am trăit şi nici nu mi-au fost povestite de cineva. Trăiesc uneori senzația că fragmente de timp şi de spațiu se rup din bolta ancestrală a cerurilor şi-mi invadează creierul în momente de oboseală. (…) Eu cred că suntem sau, mai bine zis, am fost înzestrați cu simțuri care pot accede la memoria ancestrală. Numai că civilizația ne-a anihilat aceste simțuri. Din când în când însă, anumiți centri de pe scoarța noastră cerebrală se trezesc la viață. Şi atunci se produce revelația. Comunicarea cu trecutul său cu viitorul. Sau cu prezentul îndepărtat în spațiu“.

Alcătuit din goluri şi plinuri, din adâncimi sufleteşti şi tablouri ale dezordinii concretului, romanul lui Nichita Danilov circumscrie reflecții despre aporiile temporalității („Viitorul e mai limpede decât trecutul“), despre paradoxurile celor văzute şi nevăzute, într-o scriitură pregnantă, mobilă, fragmentară, sedusă în egală măsură de iluziile eului şi de metamorfozele tragicomice ale Istoriei.