RADU MÂRZA: BOHEMIAN RHAPSODY

Filmul din 2018, Bohemian Rhapsody, al lui Bryan Singer (scenariul: Anthony McCarten, Peter Morgan; distribuția: Rami Malek, Lucy Boynton, Gwilym Lee, Ben Hardy, Joseph Mazzello, Aidan Gillen, Allen Leech) mi-a plăcut atât de mult, încât
l-am văzut de patru ori și, probabil, îl voi mai vedea cel puțin o dată.

Sunt un mare cinefil, dar cronică de film nu am scris încă. Relația mea cu Queen datează de vreo trei decenii, am descoperit această formație sistematic, ca să zic așa, după 1989, și i-am rămas fidel; este formația mea preferată, ea îmi aduce muzica ce-mi dă stare de bine, de optimism. Popularitatea și simpatia de care s-au bucurat Queen și Freddie Mercury spre finalul vieții acestuia au avut în mod clar legătură cu boala incurabilă de care a suferit cântărețul. Am fost încântat când s-a anunțat că se toarnă un film despre Queen și am urmărit informațiile despre actori, pregătirea lansării etc. Pe Rami Malek l-am remarcat de mai mulți ani într-un serial de impact, The Pacific (2010), unde a jucat rolul unui pușcaș marin impertinent și nepăsător, post-adolescent rebel, tot timpul în contradicție cu soldații experimentați din unitatea sa. Am fost uimit să-l văd în Bohemian Rhapsody, însă trebuie să salut alegerea optimă pe care a făcut-o regizorul. Dar și ceilalți actori au fost bine aleși, s-au potrivit cu rolurile, în plus, au format o extraordinară unitate. Privirea meditativă a lui Brian May a fost excelent reprodusă de Gwilym Lee.

Filmul este despre Queen. Titlul vine de la hit-ul Bohemian Rhapsody, reprezentativ pentru Queen. Este o compoziție neașteptată, foarte lungă (așa cum remarcă toată lumea în film), dar antrenantă, care inovează prin alianța fericită dintre muzică simfonică, operă și rock și care, nu în ultimul rând, rămâne un hit până în ziua de azi; îndrăznesc să cred că va rămâne și pe viitor. Un monument. De la început (de la surprinzătorul generic al producătorului 20th Century Fox) și până la sfârșit, filmul este despre Queen, despre istoria trupei, de la întâlnirea tânărului și frustratului Farrokh Bulsara cu niște muzicieni anonimi, cu care imigrantul, originar din Zanzibar (și care, de fapt, nu este „paki“, așa cum îi spuneau colegii săi manipulanți de geamantane de pe aeroportul Heathrow), a format această trupă, cu care au făcut istorie. Au fost deja multe comentarii cum că filmul nu respectă adevărul, că nu menționează x sau y moment important pentru istoria trupei. Cred că asemenea comentarii nu sunt oportune, pentru că filmul nu este unul documentar, ci unul artistic, în care regizorul împreună cu autorii scenariului au vrut să transmită un anumit mesaj, privind istoria creșterii formației, a gloriei, a descreșterii, a reîntâlnirii, a uriașului succes de la concertul „Live Aid“ din anul 1985. Cu asta, filmul se încheie, iar eu cred că este exact finalul de care avea nevoie. Nu este o melodramă despre sfârșitul trist al lui Freddie Mercury, ci despre succes, despre glorie, despre modul de gestionare al acestora, cred că așa trebuie înțeles filmul.

Nu știu cât de adevărate sunt detaliile de viață privată și de intimitate ale lui Freddie Mercury, Brian May, John Deacon și Roger Taylor, dar cred că „adevărul istoric“ nici nu este important aici. Nu este relevant că Freddie a fost homosexual. Cred că important este mesajul de prietenie, de familie pe care l-au transmis cei patru muzicieni, de muncă multă, răsplătită cu succes. Ajunși la apogeu, s-au separat pentru câțiva ani în urma intrigilor anturajului lui Freddie și
s-au reîntâlnit pentru un al doilea apogeu al carierei lor: concertul „Live Aid“,  de pe stadionul Wembley, din anul 1985. Este încă un motiv pentru care cred că filmul s-a încheiat așa cum trebuie.

Nu știu dacă omul Farrokh Bulsara, devenit Freddie Mercury, era așa cum îl portretizează filmul: sensibil și cu tot felul de neîmpliniri, dar curajos și în același timp puternic, încrezător în viitorul unei trupe anonime care a început prin a cânta prin pub-uri studențești. Tind să cred că așa a fost, dar, și dacă nu, autorii filmului tot au reușit o capodoperă, un lungmetraj făcut cu umor și sensibilitate. O rapsodie.

Who even is Galileo?

Am și o părere de rău, și anume, că filmul nu face referire la un concert care poate că pentru Queen nu a fost așa de important, dar pentru Europa de Est a fost ieșit din comun: marele concert de la Budapesta, din anul 1986. Ideea acestui concert mi se pare atât de extraordinară, iar evenimentul aproape revoluționar, încât nu mă mai satur să privesc filmulețele de pe YouTube despre croaziera pe Dunăre făcută de Queen, despre vizitarea unei expoziții, despre Freddie Mercury pregătindu-se pentru concert pe un Népstadion gol, el făcând vocalize și cântând Tavaszi szél vizet áraszt în fața unui public de 80000 de maghiari, care nu cred că au uitat sau vor uita vreodată acest cântec.