MARTA PETREU: ÎN AMINTIREA LUI BARTOLOMEU

În anii două mii, pe vremea cînd redacția revistei Apostrof se afla pe Iaşilor numărul 14, într-o ogradă ca de țară, apărea din cînd în cînd în redacție un mesager neobişnuit, în sutană, care îmi înmîna cu grăbire un plic sau o casetă de carton, pe care scria, cu litere fine, cu negru, numele meu: era părintele Bogdan Ivanov şi venea din partea lui Valeriu Anania, cu cea mai recentă carte a scriitorului. Trebuie să recunosc că Valeriu Anania a fost autorul cel mai protocolar pe care l-am întîlnit vreodată, pînă şi numele destinatarului de pe plicuri/casete era scris de mîna lui…

Nu-mi amintesc exact cînd l-am cunoscut, dar cu siguranță la începutul anilor 1990, în redacția revistei Luceafărul, în biroul lui Laurențiu Ulici, cu care Valeriu Anania colabora regulat. Iar admirația vădită pe care i-o purta Ulici mi-a impus. L-am întîlnit apoi la Cluj, şi, ce mîndră sînt şi-acum!, de cîteva ori a colaborat, la rugămintea mea insistentă, la Apostrof. Îl invitam mai ales la numere tematice – de pildă, la acela despre Cele Zece Porunci, la care la început nu mi-a dat nimic, iar eu, pe vremea aia mult mai nemiloasă ca acum, l-am rugat imperativ să îmi dea cîteva rînduri, pentru că un asemenea număr, de regîndire a fundamentelor etice ale lumii europene, nu putea să apară fără el. Mi-a dat, bineînțeles. Şi a fost tulburător pentru mine să am textul de deschidere a numărului scris de aceeaşi mînă şi trecut prin aceeaşi minte şi acelaşi suflet, deci prin acelaşi instrument uman ce migălise, în ani lungi, Biblia diortosită pe româneşte…

Îmi amintesc limpede ziua cînd, prin elegantul său mesager, am primit Biblia lui Anania. Iar eu, ca să-i aduc traducătorului un omagiu şi să însemn în timp fapta lui măreață de cultură, am făcut un aşa-numit „Dosar Apostrof“, în care am preluat cîțiva Psalmi în româneasca exactă şi neasemuit de bogată a înalt preasfinției sale.

Da, îmi plăcea să îl întîlnesc, ceea ce se întîmpla la evenimentele literare. Eu cred în existența unei psihosfere, a unui halou pur psihic care înconjoară pămîntul, un înveliş al Terrei făcut din sentimentele, gîndurile, din dimensiunea psihică a gesturilor noastre bune şi rele. Cînd îl vedeam, mă apropiam de el şi-i șopteam: Binecuvîntați-mă, părinte. Ecumenică fiind, mi-a plăcut să primesc binecuvîntările lui. Şi, la fel, mi-a plăcut și l-am respectat pentru că, la rugămintea mea, s-a implicat, în 2004-2005, în încercarea mea disperată de a salva Cimitirul din Lancrăm şi mormîntul lui Blaga de profanarea la care a fost, din mai multe direcții, supus. Cum se ştie, am pierdut împreună, ca să zic aşa.

*

Fie că scrie amintiri literare, cum e cazul cu Rotonda plopilor aprinşi, fie că scrie povestea vieții lui, cum se întîmplă în volumul de Memorii, Anania este un memorialist, înnăscut. Asta, indiferent de motivația care-l pune la scris – căci la aceste două volume, motivația a fost diferită.

În amintirile lui despre scriitori, Anania are o limbă românească de-o bogăție şi o noblețe rare şi un simț al nuanței sufleteşti care au făcut din el un portretist gingaş şi precis. El scrie despre Arghezi, Galaction, Holban, Victor Papilian, Blaga, Voiculescu şi alții, acoperind cam o jumătate de secol, adică de pe vremea cînd era elev la Seminarul Teologic din Bucureşti şi îl avea profesor pe Anton Holban şi pînă la sfîrşitul anilor 1970, cînd a asistat la scena în care Marin Preda împărțea dreptate într-o ceartă de copii. Între toate, extraordinar este portretul lui Arghezi, „heruvimul bolnav“, cum l-a botezat el, pe care îl surprinde cu particularitățile lui umane, cu vorbirea piperată, cu replicile de „viperă“… Vrăjită cum sînt de Cartea cu jucării, pe care îmi place s-o recitesc în ediția originală, împodobită cu splendidele desene ale Mitzurei, am fost încîntată să aflu din Rotonda plopilor aprinşi că Arghezi şi familia sa au renunțat să plece în vacanță pentru că nu se îndurau să îşi lase în grija altcuiva „cîinii şi pisicile şi iezii şi găinile şi pe Gâri-Gâri şi aricii şi mai ştiu eu ce“. Iar dacă rîndurile despre țintaur/țintaură sună într-adevăr ca un „clopoțel de argint“, povestea caprelor – capre pe care Arghezi i le face cadou mamei lui Valeriu Anania –, cu toate detaliile transportării înnobilatelor rumegatoare de la Mărțişor la gară, are o rară savoare… Valeriu Anania vede adesea ceea ce altcineva poate că nu ar fi văzut şi obligă limba să spună la nuanță ceea ce a intuit el. De pildă, scrie despre rostul turnulețelor de la Mărțişor (şi e o întreagă hermeneutică aici, dată însă direct drept concluzie) că: „Funcția lor trebuie să fi fost sufletească“, deoarece mănăstirea a fost un element remanent şi deci permanent în sufletul lui Arghezi.

Ca portretist, scriitorul a fost atent să recompună figura bună a scriitorilor pe care i-a frecventat. Am admirat galanteria sobră cu care autorul retuşează portretul Eugeniei Mureşanu, pe care Blaga în Luntrea lui Caron şi Balotă într-un fragment din Abisul luminat l-au anamorfozat malițios; practic, Valeriu Anania îi restabileşte acestei doamne fața, vinovat caricaturizată mai ales de Blaga.

În proza fastuoasă a memoriilor literare, autorul, lipsit de egotism, îşi păstrează biografia în umbră. Dar şi-o pune pe tavă în marea lui carte de scriitor, în Memoriile propriu-zise. Acestea nu mai sînt scrise în voluptoase volute de limbă rară, ci biciuite de sentimentul urgenței. După cum se ştie, ele nici nu au fost scrise în țară, ci „afară“, prin 1974, cînd Anania era preot în Statele Unite. Prin forța sufletului care se mărturiseşte și recunoaște fapte pe care oamenii le țin de obicei ascunse, să le ducă cu ei în mormînt, Anania te obligă să-i citești Memoriile fără să le laşi din mînă, în aceeaşi stare de urgență în care au fost scrise.

M-am întrebat, la recitire, ce l-a făcut pe Valeriu Anania să îşi înceapă mărturisirea cu povestea episodului legionar din tinerețea lui? Episod care a durat din 1936 pînă în ianuarie 1941, cînd hotărăşte în sinea sa că de-acum nu mai este legionar şi nu vrea să mai aibă de-a face cu povestea asta. Povestea însă a avut de-a face cu el şi l-a aruncat repetat în grozave încurcături, în aşa fel încît biografia lui se apropie de-a unui aventurier, iar de cîteva ori l-a dus în închisoare. Mărturisirea lui, că a încheiat în sinea sa cu legionarismul şi a terminat orice legătură cu această mişcare ce, vorba lui Cioran, n-a făcut decît nefericiți, pe mine m-a cutremurat. L-am crezut şi-l cred și-acum, ad litteram, poate pentru că eu cred în dreptul omului de a greşi (a greşi presupune absența intenției de a face rău sau de-a comite o eroare), şi, apoi, în acela de a-şi da seama că a greşit, de-a se schimba şi de a încerca să îşi răscumpere fapta. Cred că Valeriu Anania a avut două motive să-şi înceapă memoriile aşa cum şi le-a început: în primul rînd, a vrut să dea versiunea lui, punctul lui de vedere despre această poveste care l-a urmărit ca umbra; în al doilea rînd, a vrut să arate cum o alegere greşită din tinerețe i-a determinat apoi, prin concursul împrejurărilor istorice nefaste, comuniste, o bună parte din viață.

Trebuie să mai spun că de regulă autorul nu se cruță, ci spune inclusiv întîmplările neplăcute, infamante chiar – de pildă, episodul de închisoarea de la Aiud, cînd începe să iasă din el, sub efectul drogului şi-al anchetelor, o răutate în care nu se mai recunoaşte.  Capacitatea noastră de-a ne asuma propria viață, cu vinovățiile noastre cu tot, nu este foarte mare, de obicei oamenii au nevoie de psiholog ori psihiatru pentru  a admite partea lor de umbră sau pentru o asemenea călătorie în trecut, adică în Infern; și nu este o întîmplare că Dante, atunci cînd coboară în Infern, are o călăuză, un însoțitor. Mărturisirile lui Valeriu Anania arată ce puternic a fost el din punct de vedere moral. De fapt, ar putea fi citite și ca o carte a formării morale: din greşeală în greşeală, spre o structură morală din ce în ce mai cristalină şi pură.

Iar dacă ne gîndim numai la relatarea revoltei studenților clujeni de la Avram Iancu din anul 1946, sau la ce scrie despre lumea de dinăuntrul structurilor administrative ale Bisericii (lume pe care, în ignoranța mea, mi-o imaginam mai curățată de lumeștile patimi), trebuie să admitem că Memoriile sînt și o serioasă sursă de informație.

*

În februarie 2011, cînd m-am întors, după o lună și ceva de absență, la Cluj, aici m-a întîmpinat albul unui omăt mare. Și vestea morții, cu două săptămîni înaintea întoarcerii mele, a lui Valeriu Anania. Din cînd în cînd, mi-e dor de el.

(1 februarie 2016)