IOANA PAVEL: TRANSPARENȚA (I)MEDIATĂ A (I)REALITĂȚII

După volumele pentru care e recunoscut ca poet important în peisajul literaturii contemporane, Radu Vancu pare să își reorienteze scriitura către discursul prozastic, consemnând, în acest sens, jurnalul Zodia Cancerului (în 2017) și revenind, în 2018, cu volumul Transparența (București: Humanitas, 2018), care îl consacră și ca romancier.

Discutat deja pe mai multe niveluri de valorizare, romanul Transparența rămâne o provocare pentru harta literaturii douămiiste, nu pentru că ar fi incompatibil cu ea, ci, dimpotrivă, pentru că pare să continue proiectele ei începute – (in)aderența la realitate, constanta provocare a cititorului prin violența limbajului, biografismul travestit în autoficțiune – printr-o țesătură neobarocă a intertextelor și a referințelor livrești, asumate în pledoaria pentru credința în puterea literaturii (în special, a poeziei) de a schimba cruzimea lumii în act estetic.

Construcția narativă distopică urmărește povestea de dragoste (maladivă, rebelă, adolescentină) dintre doi studenți ai Literelor sibiene din anii ’90 (Mega și R., unul dintre cele două alter ego-uri ficționalizate ale autorului), confruntați cu „impostura numită realitate“ și cu starea de transparență, obsesie narativă prezentă încă de pe primele pagini. Transparența e, înainte de orice, o stare interioară și exterioară în același timp, expresie a spaimei și a terorii, dar poate fi și invizibilitatea naratorială, anulată de legătura erotică dintre Mega și R. De fapt, relația dintre ei se poate traduce prin oscilația permanentă între invizibil și vizibil, între dorința de afirmare „vizuală” și (im)perceptibilitatea senzorială: transparența e punctul maxim de intensitate a eroticului, dar și starea de vecinătate a beției (toate implicațiile dionisiace și psihedelice se pot pune la probă), care implică nevoia de control cu scopul certitudinii realității: „beau și acum, nu doar […] pentru a-mi ține sub control transparența – dar și fiindcă așa lumea mi se pare reală“.

Pentru viitorii exegeți care își propun să treacă în revistă dimensiunea livrescă a romanului, simpla înșiruire a referințelor poate ocupa multe pagini, nemaivorbind despre posibilitățile combinatorice de clasificare, de la referințe literare (Mircea Ivănescu, Rimbaud, Kafka, Goethe, Dostoievski, Apollinaire, Pynchon, Agopian, Groșan, Cărtărescu, Proust, Anne Sexton, Sylvia Plath – pentru a numi doar aleatoriu câteva), la nume importante pentru muzică, cinematografie, arte vizuale sau religii. Ceea ce e esențial în procesul de a înțelege (i)mediat lumea este credința mistică în puterea transformatoare a literaturii (și a artei în general), iar „boala“ aceasta e molipsitoare pentru toate personajele sale. Nu întâmplător, Mega scrie o teză de licență despre literatura ca formă de terorism în teatrul absurd scris de Beckett, Ionesco, Genet și Adamov, sub coordonarea lui Vancu, cel de-al doilea alter ego al autorului, probabil cea mai caricaturală figură a cărții (pe care Vancu – scriitorul – o „pedepsește” cu sinuciderea): un „citaționist“ din Nietzsche și din Thomas Mann, prezență academică frustrant de convențională (întotdeauna la sacou și cravată), autor al unui roman faustic la care lucrează de 15 ani. Nici prezența sa nu e însă întâmplătoare, întrucât în această literatură ca pact faustic crede și autorul, motiv pentru care toată înșiruirea de nume și/sau titluri devine un pretext pentru a dezvolta diferite reflecții despre „misiunea“ ei, despre rolul ei social, politic, emoțional (de unde și dimensiunea eseistică a prozei), asumând constant dialectica între bine și rău, frumos și urât, sublim și monstruos, moral și imoral și păstrând decizia pentru subiectivitatea cititorului. Până la urmă, această decizie devine secundară, atâta timp cât literatura devine un scandal (celebra afirmație care a dat naștere unor dezbateri aprinse: „după Auschwitz, e imoral să scrii poezie“ e invocată, spre exemplu, în roman) în sens pozitiv: literatura valoroasă e o provocare a gândirii (o „monstruozitate“ atroce) și implică dialogul constructiv de idei, de opțiuni, de valori.

Romanul lui Radu Vancu rămâne, așadar, o demonstrație reușită a fascinației pentru capacitatea terapeutică a „discursului îndrăgostit“ (preluat barthesian în roman) de viață, de (i)realitate, adresat laitmotivic unei cititoare „cumplite“, „terifiante“, „mistice și invizibile“ și visând la „cineva“ atent și negrăbit să se plimbe printre meandrele schizofrenice și mistice uneori, dureros de realiste alteori – ale ficțiunii, capabil(ă) să traducă povestea „în limba norilor“… Și să aștepte cu interes următoarele surprize literare ale autorului.