ANA-MARIA NEGRILĂ: HANUL RĂSCRUCII DINTRE LUMI

Publicat la editura Polirom (2017), Hanul lui Manuc este al treilea roman al scriitoarei Simona Antonescu, ce relatează de această dată împrejurările anexării în sec. al xix-lea a Basarabiei de către Rusia. Așa cum cărțile reflectă, cu voia sau fără voia autorului, epoca în care au fost scrise, Hanul lui Manuc este un roman modern, creat pentru cititorul contemporan, cu o scriitură detaliată, fără a fi prea încărcată de zorzoane retorice, tributară unei tradiții romanești ce continuă marea literatură a sec. al xix-lea. Citind-o pe Simona Antonescu, este ca și când l-ai citi pe Bolintineanu, cel din jurnalele de călătorie, pe Nicolae Filimon, cel al corupției și al parvenirii, pe Duiliu Zamfirescu, descriind viața satului.

Lumea Hanului lui Manuc pare una patriarhală, netulburată de drame, deși nu lipsită de acestea. Este un timp în care dezastrele fac parte din viața de zi cu zi, ilustrând foarte bine versurile lui Miron Costin din Viața lumii, deși scrise cu două sute de ani mai devreme, pe tema fortuna labilis: „Suptu vreme stăm, cu vreme ne mutăm viața (…) Norocul la un loc nu stă, într-un ceas schimbă pasul“. Situația nu este  diferită nici la începutul sec. al xix-lea, iar țara este mult mai puțin așezată sub domnii fanarioți decât sub cei pământeni ai sec. al xvii-lea, astfel că motivul norocul ca vremea este cu atât mai actual. Astfel, povestea culei din curtea Sămărghitan, a fântânii din ea, a tragediei celor închiși și rămași fără apă, este spusă din perspectiva Ruxandrei, mezina boierului Miron Sămărghitan, fiind lăsată fără încărcătura dramatică intrinsecă, din ea rămânând doar nostalgia unei vechi istorisiri de familie. Tragediile intră în istorie după o generație, iar Ruxandra le aude deja de la bunicul ei, așa că vechea construcție decade din poziția de meterez în lupta împotriva invadatorilor, ajungând un loc de depozitare. Războiul pe care Manuc îl întrevede, dar nu îl poate preîntâmpina, va da și culei o nouă dimensiune.

Cele două fire narative ale romanului gravitează în jurul a două personaje puternice, dar diferite, Ruxandra Sămărghitan și paharnicul Manuc. Între ele există o legătură, Manuc fiind nașul Ruxandrei, legătură ce se adâncește pe măsură ce în narațiune sunt introduse și alte personaje, cum este cazul lui Vlaicu. Între Ruxandra și Vlaicu se naște o dragoste ce o mai domolește pe năvalnica tânără, ce visa să devină ostaș, o concesie narativă făcută unei emancipări a femeii ce va veni mult mai târziu. Aceste două firi puternice, Manuc și Ruxandra, atrag și alte personaje, și alte povești: Aurică și condica lui de întâmplări, Anica, Stanca, baba Niculina, Ilarie, Vlaicu, multe fiind personaje idealizate, potrivite peisajului idilic al unei gospodării rurale, neatinse de modernitate. Sunt povești mici ale unor vieți puțin importante în tumultul istoriei, dar și mari, prin influența pe care o au asupra personajelor principale. Romanul abundă de portrete de țărani cu necazurile și bucuriile lor, de drame ce fac parte din viața de zi cu zi, cum este cazul vânzării țigăncii Perla, pentru că se împotrivise obiceiului pământului, de secrete îngropate, erodate de timp, și care vor să iasă la lumină, de iluzii și dragoste adolescentină, de curaj și lașitate, de intrigi de tot felul la o curte aflată sub semnul dezastrului. Toate acestea ilustrează idea de efemeritate și de fragilitate a destinului uman.

Stilistic, romanul Simonei Antonescu este un amestec fericit de cuvinte neologice de sec. al xix-lea cu arhaisme ce îmbogățesc însă expresia, nu lucrează împotriva acesteia. Lexicul este cel pe care un cititor modern l-ar înțelege, totuși plin de parfumul secolelor trecute. Este un pseudo-limbaj de epocă ce ține seama de preferințele unui cititor ideal și în care construcția frazei este, totuși, a limbii române contemporane.

Atenția pentru detalii contribuie la atmosfera liniștită și așezată, la curgerea molcomă a timpului în ciuda frământărilor sociale și politice, iar narațiunea este întreruptă din loc în loc pentru a introduce cititorul în culisele politicii începutului de sec. al xix-lea: „Umbra tocului cu care scria se întindea prelung până la umărul paharnicului Manuc. Apusul se deschidea ca o rană în cerurile de la orizont și lungea umbrele odăii din Hanul Șerban Vodă, unde paharnicul trăgea ori de câte ori negustoriile îl aduceau în târgul Bucureștilor“.

Textul este condimentat de fragmente de hrisoave, de versuri demne de un Anton Pann și de ale sale romanțe și cântece de lume:  „Am un of la inimioară/Că armeanul iar e-n țară./Adă-l, Doamne, cu noroc, /Că la turc îi pune foc,/Și la rus îi dă bătaie./
Adă-l, Doamne cu belșug,/Să ne scape de sub jug“.

Lumea Bucureștiului de început de secol al xix-lea se află sub mai multe influențe – cea otomană și cea rusă, în principal, dar și cea austro-ungară și, nu în ultimul rând, cea napoleoneană. Napoleon trimite la un moment dat solie sultanului Selim, susținând că domnii din Principate ar fi vânduți Rusiei, ceea ce naște tensiuni între Rusia și Imperiul Otoman. Paharnicul Manuc află de toate aceste lucrături și trimite carte lui Mustafa Bairactarul, pașa din Rusciuc, sperând să preîntâmpine mazilirea lui  Vodă Ipsilanti  și un război pe teritoriul Țării Românești. Războiul izbucnește însă, schimbând destinele eroilor. Portretul lui Manuc este unul de cronică partizană, o imagine idealizată a unui om care s-a ridicat prin forțe proprii și a avut un rol crucial în evenimentele de la sud și nord de Dunăre. Manuc este un om de afaceri la confluența dintre mai multe culturi, construindu-și un sistem de alianțe și prietenii care să-l ajute să izbândească în afaceri. Cinstit, în limitele balcanice ale termenului, gata să tragă foloase, totuși credincios și dictonului „Dă-i cezarului ce e al Cezarului“, Manuc se hotărăște să pună capăt unei situații ce secătuia visteria domnească și anume podirea Podului Mogoșoaiei, a Calicilor și a Beilicului, propunând folosirea pietrei, mult mai durabile, în locul lemnului, supus intemperiilor. În același timp, paharnicul își face socoteală că va câștiga și el, dar și Ipsilanti, mai ales „dacă se va fi lucrat sub strașnica sa supraveghere“, împiedicându-i astfel pe boierii pe la porțile cărora trecea drumul să mai tragă foloase. Cu aceeași ușurință, Manuc înnoadă și deznoadă destine și alianțe, se implică în Tratatul de pace de la București, își alege oameni loiali și capabili, supraveghează construcția hanului său, discutând cu meșterii și cu arhitecții. Ca un om cu adevărat mare, ce ține bine în mână firele care duc la toate personajele, conduce încet lucrurile spre rezultatul dorit.

Dincolo de intrigi și de politică, Hanul lui Manuc este și un roman al maturizării, cu dramele și bucuriile ei. Jupânița Ruxandra, floarea sălbatică a Sămărghitanilor, părăsește lumea copilăriei, traversând mai multe etape ale vieții de la întâlnirea cu Vlaicu, la căsătoria cu acesta și, în final, la condiția de mamă, fascinată de miracolul apariției unei noi ființe, având în același timp revelația propriei nașteri și a secretului ce o învăluise. Este o atmosferă de mister ce înconjoară ritualurile rurale de trecere, iar în casa Sămărghitanilor apariția fiului Ruxandrei va coincide cu moartea boierului Miron, care pare să profite de nașterea nepotului său pentru a se strecura prin poarta rămasă deschisă a lumii de dincolo.

Hanul lui Manuc este un roman complet, amestec de istorie, cronică, poveste de viață, marcând mai multe schimbări, atât în viața personală a personajelor, cât și în cea politică a Principatelor Române. Este o poveste având parfumul secolelor trecute, o poveste frumoasă despre oameni și lupta lor cu timpul, despre evenimentele mici, ale vieții de zi cu zi, dar și despre cele mari, care au marcat destinul unei țări pentru mai multe secole, o legătură trecut-prezent, subtil inserată în paginile romanului.