CONSTANTIN CUBLEŞAN: POEME TRANSILVANE

N-ar fi lipsit de interes un studiu comparatist, urmărind modul în care ținutul Transilvaniei este reflectat, cântat și descântat, în opera poeților ridicați de pe aceste meleaguri. De la Coșbuc, și de mai înainte, la Cotruș, de la Blaga la Ion Horea, de la Șt. O. Iosif la Ioan Alexandru și așa mai departe până la Mircea Petean, de pildă, cu cel mai recent volum al său intitulat Trilogia Transilvană (Florești-Cluj: Limes, 2018). Accentele patetice din lirica acestor tribuni (fiecare în felul său), ca și modulările bocetului, de asemenea baladescul poveștilor de dragoste alături de un descriptivism al elementelor de etnicitate, nu mai puțin evocarea faptelor istorice ale eroilor neamului, au conturat un profil aparte acestei creații, plină de fior afectiv ca și de atitudini protestatare, de revoltă. Câte ceva din toate acestea se află în antologia actuală a lui Mircea Petean, reunind trei dintre volumele sale anterioare: Cartea de la Jucul nobil, în două ediții complementare și Poemele Anei. E o sinteză, dacă vreți, a lumii ardelenești, asumată în imaginea satului natal Jucu, care, așa cum observă Mircea Muthu în Postfața sa, „Jucul nobil e Transilvania“.

Segmentele constitutive ale voluminosului tom, multele poezii scrise pe diferite teme, se împlinesc aici într-un tot unitar, într-o desfășurare epopeică a dinamicii moderne de evoluție a satului tradițional (departe de a fi o cercetare sociologică, avem de-a face cu o poetizare în cel mai deplin înțeles al cuvântului) văzut din perspectiva evocatoare a poetului care a luat calea orașului, fără a se fi înstrăinat însă vreodată, în nici un fel, de meleagurile copilăriei. Poemele sunt construite, aproape în totalitate, pe o desfășurare epică, narativă, care implică locuri și personaje (Nicanor, Bazil, Bunica, Unchiul ș.a. până la autoportretul pus în cadre oarecum satirice: „fusese un adolescent clocotitor/ cu nasul mare părul creț timid dar nu șovăitor/ devorase două trei biblioteci și ceva/ înainte de-a-se-nsingura într-un ținut montan și păduros“ – Fata morgana), evenimente și stări emoționale etc, toate derulate într-o panoramare mozaicată a lumii satului, cu extensie, de fapt, asupra universului rural (atâta cât mai este) al Transilvaniei; un alt sat, cu evidență, decât cel idilic al lui George Coșbuc sau cel al destinelor dramatice din poezia lui Octavian Goga. Mircea Petean dezvoltă în lirismul său robust, stări emoționale produse de relația cu elementele concrete ale diurnului, ale vieții de fiecare zi, în atmosfera cărora trăiește având drept fundal peisajele, rotite în anotimpuri, pe care nu le contemplă pe cât le asimilează propriei trăiri, propriei evoluții, de la copilărie („lăstărișurile erau înalte de tot și umbroase/ adevărate hățișuri în insula noastră din mijlocul râului/ căruia neputincios i se scurta vara brațul /…/ înaintam pe furiș printre urzici ferigi cucute zemoase/ aluni răchițele ne șfichiuiau coapsele și obrajii/ înaintam cu mâinile întinse bâjbâind o direcție“ – Insula), până la vârsta maturității când ochiul devine reticent și sancționar față de trista decădere a unor forme ritualice de existență tradițională:„ultimul tren care urcase până acolo înțepenise pe șine/ dincolo de ultimul șir de munți/ șirurile vagoanelor încolonate/ în urma șirurilor de locomotive/ rugineau cu ușile și ferestrele închise/ o dată pentru totdeauna/ ploile cântau prohodul/ iar ninsorile purcedeau la operațiunea de îmbălsămare/ praful amestecat cu rugină înflorea în lumina verde a zilei/ care luneca în noapte (…) singură mocănița urca pe o vale o dată pe an/ ducând cu sine pe ultimul om trăitor pe-aceste meleaguri“ (Ultimul om). El însuși își definește demersul liric în dimensiunea evocărilor afective: „memoria mea este un cimitir de zei păzit de cuvinte“ (Poemele Anei).

O coordonată ludică se dezvoltă în apetitul pentru poetizarea unor întâmplări aparent banale dar cu semnificații în viața de la țară, așa cum este ritualul sacrificării porcilor în ajunul Crăciunului: „porcul înjunghiat cu noaptea-n cap/ aleargă cu cuțitul în grumaz/ cu smocuri de paie aprinse-n gură/ purtându-l pe viitorul călător de profesie în spinare// cu ochii înroșiți de sânge/ și cu inima-mpietrită aleargă porcul/ înjunghiat cu noaptea-n cap/ peste poduri de gheață/ peste câmpuri înzăpezite/ peste mări și țări/ pe sub ceruri de sticlă colorată“ (Tăierea porcului).

Discursul, în ciuda simplității sale, e încărcat de metafore („iedera cuvintelor“), de parabole care, în general, poartă în sine dimensiunea fabulosului unei mitologii a istoriei clipei actualității: „corabia prezentului aruncă ancora în apele trecutului/ numai așa putea-vom spera la un pescuit minunat/ numai așa putea-vom nădăjdui să întâlnim și noi/ la marginea recifului inimii un roi de rechini-ciocan/ care de milioane de ani/ – pare-se – /nu au schimbat o iotă din ritualul erotic“ (***, Ziceri și pilde). Sub semnul unei asemenea fertilități, stă imaginea Anei, ființa iubită cu patimă: „toate poemele de amor zămislite de-a lungul mileniilor/ nu fac cât întâlnirea aceasta/ Ana/ tu înflorești în mijlocul deșertului meu/ în vreme ce eu cobor în subteranele pietroase/ ale deșertului tău pline de reprezentări/ ale unor cumplite spaime// Doamne se crapă de ziuă (…) Ana/ dormi liniștită/ când te vei trezi toate vor fi gata și la locul lor/ lumea va fi pregătită să te întâmpine/ ca pe o nouă zi/ la fel de caldă calmă și senină ca toate celelalte“ (Poemele Anei).

Toate aceste înfățișări în detaliu ale satului, ale lumii transilvane, Mircea Petean le evocă cu o nostalgică robustețe și cu un dramatism interior bine tensionat. Condiții în care devine un mărturisitor al istoriei acestei lumi venerate și aureolate prin sinteza satului particular: „Jucul Nobil nu e Jucu de Mijloc/ Jucul Nobil e Transilvania/ Transilvania din cap nu e una cu Transilvania de pe hartă/ Transilvania din cap e Marginea/ Marginea nu e margine/ Marginea e marginea marginii// Așadar Jucul Nobil e marginea marginii/ iar noi și-ai noștri ne-am mutat cu tot calabalâcul dincolo de marginea marginii/ în cerul trecutului care-i/ loc al frumosului – bucurie pură“ (***, Cartea de la Jucul Nobil. iii).

Calitatea liricii lui Mircea Petean se relevă în puterea de ridicare spre metafora epicizată a banalului existențialității, fiecare poem în parte adăugând o veritabilă undă emoțională ansamblului construcției epopeice, cum spuneam, de înfățișare dinamică și dramatică a Transilvaniei, ca un ținut al legendelor istorice și contemporane.