POEME DE KOCSIS FRANCISKO

Premeditare

 

în marsupiul catifelat al amurgului,

mătasea moale a lenei vesperale

întinde hamacuri tot mai umbroase

între reveria buimacă şi ținuturile reale

 

în care sentimente puternic dezamăgite

au răsucit sensul drept al cuvintelor

până la încâlcire,

 

în care handicapul de a nu te mai înțelege

pe deplin nici pe tine

trece lejer testul de normalitate,

 

în care nici o formă de declin

nu are sistem de frânare,

în care omul e structura care îşi premeditează

propria demolare

 

 

În alt infinit

 

ca fagurii zbârciți din podul plin de viespi

neputința bătrânilor storşi de vlagă,

veterani cu însemnele de capitulare

arborate pe piele, în ochi, la tâmple;

 

un car de îndemn şi încredere

ți-ar trebui ca să le smulgi un zâmbet,

să le urneşti din suflet resemnarea

strânsă de-a valma într-o viață,

 

să le clinteşti din inimă împăcarea

cu gândul că un rost e depăşit

şi-i aşteaptă ceva mult mai mare

în alt infinit

 

 

Gust de fier şi sare

 

materia nu conține nici un neadevăr;

şi sângele meu e adevărat şi cald

şi bun de mâncare,

dacă găseşte un loc de ieşire din corp

cum iese din uscat râul vărsat în mare;

 

gustul amestecat de fier şi sare

al sângelui din degetul crestat cu cuțitul

zăpăceşte limba, gura, mintea,

zgândăreşte ațipitul instinct canibal

îngropat cu tot subconştientul;

 

de parcă şi dinții ar avea memorie latentă,

încearcă să muşte prudenți

o fleandură de piele dulce –

constat cu stupoare cât sunt de bun la gust,

cum trebuie să fi fost mana în teribila pustie;

 

sunt acestea amintiri din timpuri foarte vechi

sau doar trăsnaie, închipuire?

gestul reflex de a-mi linge rana, de a mă gusta,

e cu totul întâmplător?

teamă mi-e că nu e, nu e

 

 

Exercițiu

 

de parcă pe orga pământului

cineva ar călca trecând uşor pe clape,

se aude clipocind susurul de ape;

şi ce se-aude dincolo de maluri îngânând

nu-i zarvă, ci mersul frunzelor pe câmp

la plimbare cu un pui de vânt;

 

şi de parcă ar bate într-o tobă spartă

un spiriduş rătăcit în noapte,

se aude-n livadă cum pică fructele coapte;

 

încet-încet, dispare starea de larmă –

ceea ce simt nu-i doar linişte şi somn,

nu-i adormire, ci exercițiu de karmă

 

 

De la început

 

îți spun de la început:

nu încerca să înțelegi mai mult

decât am pus în aceste rânduri,

dar străduieşte-te din răsputeri

să nu înțelegi mai puțin,

 

fiecare sunet e important,

contează fiecare nuanță,

fiecare puls din tâmpla de silabă

e partea unui univers în care

se luptă pentru viață;

 

între lucrurile mici şi mari

să nu decidă doar volumul,

de multe ori şoapta se aude

mult mai tăios decât strigătul,

depinde cine te ascultă,

 

țipătul nu are în nicio limbă accent,

nu are etnie,

în felul acesta deplin să înțelegi

puținul pe care-l strigă-n gura mare

aceste cuvinte şoptite

 

 

Înger deghizat

 

se îmbăta uneori ca un marinar debarcat,

nu avea măsură

şi nici nu voia să pună jaloane

unor fapte nebuneşti,

 

sărea calul ca un atlet ajutat de zei

şi zâmbea într-un fel

care trăda o nespusă premeditare

şi poftă de efect,

 

ştia tot timpul că se ratează irevocabil

în lumea tuturor,

dar o făcea cu-o stranie fervoare

de om care nu vrea să fie câştigător,

 

simțeai ce grea-i nostalgia ce-o duce,

căci se purta ca un marinar debarcat

de pe corabia grea

de încărcătura de mirodenii divine,

 

simțeai că felul acesta provocator

masca o altfel de beție –,

mă fascina coroziva lui melancolie

de înger deghizat