ION VIANU

În anul 1948, după proclamarea Republicii Populare Române, au avut loc transformări remarcabile: femeia a devenit, legal şi în fapt, egală cu bărbatul; întreaga populaţie a primit „puncte“, în fapt, cartele, care îi permiteau să îşi procure, cu preţuri foarte mici, produse de primă necesitate dar şi încălţăminte (la ţară, oamenii mai umblau desculţi); vilele şi reşedinţele de vară, confiscate, deveneau case de odihnă pentru „oamenii muncii“; biletele de cură balneo-climaterice erau gratuite sau costau foarte puţin; numărul maternităţilor şi caselor de naştere a crescut semnificativ; pentru ca mamele să poată munci, s-au creat creşe şi grădiniţe; medicamentele prescrise în sistemul medical de stat erau gratuite; a dispărut pelagra, boala denutriţiei, România fiind ultima ţară din Europa în care exista această maladie; o vastă campanie de alfabetizare a dat rezultate dificil de evaluat; cert este că analfabetismul a diminuat considerabil; cărţile erau ieftine şi puteau pătrunde oriunde graţie sistemului „Cartea prin Poştă“. Rupţi de cultura occidentală actuală, românii aveau însă un acces foarte larg la clasicii universali şi autohtoni, cu un filtru prudent, totuşi. Salariile erau mici dar se presupunea că vastitatea gratuităţii compensa în parte lipsa de bani.

Concomitent, structura societăţii se schimba esenţial. Apărea un gigant denumit „Proprietatea întregului popor“ care deţinea controlul asupra materiilor prime, industriei, a unei părţi din agricultură, comerţului, învăţământului şi culturii. Alături de ea, exista o proprietate cooperativă, la care au aderat, până în 1962, toate gospodăriile ţărăneşti (cu excepţia zonelor de munte) şi meşteşugarii. Proprietatea privată a fost strânsă de gât, dar nu total asfixiată: puţinii patroni (care puteau angaja maximum un lucrător sau ucenic) erau taxaţi enorm şi socotiţi exploatatori (un şofer care îşi exploata unicul taximetru era un exploatator); cu timpul, proprietatea privată s-a restrâns la obiectele de uz personal dar în chip limitat şi arbitrar (locuinţele proprietate privată aparţinând „exploatatorilor“ – am văzut cât de largă era accepţiunea cuvântului – au fost confiscate).

S-a vorbit de distrugerea „elitelor“. În fapt, nu numai elitele politice au fost nimicite, ci toţi aceia care se opuneau sau erau presupuşi inamici ai regimului. În fapt, România a început un război civil inegal, raportul de forţe înclinând covârşitor de partea noului regim; braţul înarmat al represiunii îl constituia Securitatea recent înfiinţată. Inamicul era Rezistenţa din munţi (sprijinită de americani în chip domol şi până la urmă lăsată să cadă) şi ţărănimea care rezista dârz dar cu pieptul gol la colectivizare. O nouă clasă conducătoare inexperimentată, fanatizată sau oportunistă, a preluat puterea peste noapte. Incompetenţa evidentă era presupusă a fi corectată prin prezenţa consilierilor sovietici care gestionau totodată jefuirea ţării (între altele, secătuirea resurselor petrolifere) prin societăţile comerciale mixte, Sovrom. Închisorile erau pline; s-au creat lagăre de concentrare. Milioane de români au fost, un timp mai lung sau mai scurt, deţinuţi în lagăre şi temniţe, sute de mii au murit, executaţi sau sfârşiţi de mizerie. În cercul exterior al infernului, care era România din afara zidurilor puşcăriilor, domneau îndoctrinarea, îndemnul la fanatism (ura de clasă), lichelismul pro-sovietic şi pro-partinic. Conformismul cel mai penibil era încurajat. Frica domnea. Fiecare se putea aştepta să fie ridicat noaptea, moment predilect al arestărilor, de acasă. Numerus clausus în facultăţi atingea acum pe cei care nu erau fiii clasei muncitoare.

„Nu ne îmbăiem niciodată în acelaşi râu“. Rostirea lui Heraclit, amintită şi la seminariile de învăţământ politic, se aplica acelor vremuri. Cu timpul, teroarea a scăzut. Odată cu ea, proporţional, şi avantagiile oferite de regim populaţiei. O balanţă ultrasensibilă funcţiona: se limita, apoi dispărea, gratuitatea medicamentelor, în schimb îl puteai citi pe Dostoievski şi chiar pe Kafka; erau mai puţine arestări; în schimb, trebuia să-ţi cumperi locuinţa primită gratis. Privilegiile mulţimii se erodau pe măsură ce descreştea teroarea de masă.

Plecarea trupelor sovietice în 1958, delimitarea faţă de imperialismul economic al „marii puteri de la Răsărit“ în 1964, restabilirea relaţiilor diplomatice cu Germania federală în 1967, delimitarea faţă de invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia în 1968 urmaseră liberării în masă a deţinuţilor politici în 1964. O oarecare prosperitate economică a trezit speranţa unei liberalizări a regimului. Dar reforma economică nu s-a produs, iar în domeniul ideologic a intervenit, începând din 1971, o revoluţie culturală, „Cântarea României“. S-ar spune că Ceauşescu (devenit stăpânul ţării în 1965), ispitit un moment de perspectivele unei economii dacă nu liberale cel puţin mai flexibile, şi-a redobândit conştiinţa de comunist, singura concesie fiind coloratura naţionalistă şi cultul propriei personalităţi. Statul şi-a slăbit latura asistenţială întărind-o pe cea represivă. Din decizia de-a renunţa la arestări în masă a decurs obligaţia supravegherii generale a populaţiei. Securitatea a devenit pletorică iar numărul colaboratorilor neoficiali (turnători) a atins cote nemaipomenite. Politica demografică s-a concretizat prin represiunea avorturilor clandestine şi controlul ginecologic de masă în fabrici. Poate niciodată femeile nu au fost aşa de umilite. Investiţiile nechibzuite, decăderea sistemului sanitar, fragilizarea infrastructurilor de transport, gigantismul unor proiecte de prestigiu (Casa Poporului) au ruinat România comunistă care a căzut ca un fruct copt în decembrie 1989 printr-o revoltă populară, oarecum discret sprijinită, concomitent, de urss-ul lui Gorbaciov şi de Occident.

Am insistat prea mult asupra acestor date cunoscute – în tot cazul de cei mai bătrâni – pentru a-mi sprijini argumentarea ulterioară. Se poate discuta despre caracterul „mioritic“ al românilor, despre slaba lor putinţă de-a se apăra de jefuitori şi asasini; dar, procedând aşa, rămânem în domeniul speculaţiei. Mai evident şi mai probant este că România ultimilor treizeci de ani este produsul unor libertăţi şi oportunităţi oferite de noua conjunctură internaţională din care se deduc (a) mentalitatea dobândită în comunism şi (b) dezavantajele neoliberalismului ambiant. Membră, după ani, a cluburilor european şi atlantic, beneficiind de alegeri libere chiar dacă nu mereu perfect corecte, de libertatea exprimării scrise, de o legislaţie oarecum favorabilă liberei întreprinderi, România nu a făcut saltul economic şi social care era de aşteptat din partea ei. S-a format o clasă de mijloc, dar ea stă pe baze slabe, căci stratul situat imediat dedesubt este fragil, ţara noastră având cota cea mai mare de sărăcie din Uniunea Europeană. Dacă s-a dezvoltat un anumit confort privat, tot ce ţine de domeniul public se găseşte într-o situaţie lamentabilă: sistemul medical de stat, instrucţia publică, infrastructurile feroviare, ritmul de melc al construirii de autostrăzi. Investiţiile publice sunt slabe, creşterea economică, uneori avântată, se pierde în nisip. În fine, românii pot călători fără nicio dificultate. Dar… există un „dar“. România a pierdut deja în comunism un număr mare de oameni valoroşi. Chiar când nu se „dădea drumul“, au plecat mulţi inşi capabili. Libertatea de-a călători s-a transformat în libertatea de-a emigra, iar România a devenit o ţară sleită, pierzând pe mulţi dintre cei mai buni.

Aşa cum m-am abţinut să iau în considerare „mioritismul“ românesc, mă voi abţine să urc prea sus în istoria noastră spre a explica starea de azi a naţiunii. Imaginea României de azi trebuie examinată prin lentila anilor comunismului şi post comunismului. Libertatea de care se bucură românul este dominată de neîncredere: ea rămâne, mai ales, apanajul celor a căror supravieţuire nu depinde direct de bunul plac al micului potentat sau a „starostelui“. O clasă de mijloc întreprinzătoare, prosperă există, deşi ar putea fi mai bine reprezentată dacă emigraţia nu ar fi trimis pe orbita globală pe fiii buni. Dar, alături de aceştia, există milioanele de bugetari, pensionari, mici agricultori şi asistaţi, ostaticii obligaţi ai guvernării. Ei sunt total „vasalizaţi“. Dependenţa nu este numai materială („bunul plac şi veresia“); se conservă şi o amintire difuză a terorii trecute. Ca şi cum oamenii nu ar crede cu adevărat că „s-a terminat“, că „au venit americanii“. Perpetuarea acestei mentalităţi face că aşa zisa tranziţie s-a prefăcut într-o stare permanentă. O altă formă a neîncrederii este aceea că românul nu investeşte în viitor. El preferă să consume imediat ceea ce dobândeşte, cu sentimentul că „ce-i în mână nu-i minciună“. Se vorbeşte mult despre corupţie, ea este foarte prezentă şi foarte nocivă; dar corupţia trebuie văzută ca un aspect particular al imoralităţii generale. Acest fenomen este foarte interesant pentru post-comunism şi are un aspect psihanalitic: supraeul, gardianul moralităţii, se situează, în regimurile totalitare, în afara individului: controlul etic se exercită din afară iar dacă „afară“ nu mai există – sau se dovedeşte total corupt – iar cenzura personală lipseşte, atunci nu mai există nicio frână. Cum zicea un tipic reprezentant al corupţiei actuale: „nu mi-e niciodată ruşine, mi-e câteodată frică“. Există o mică şi o mare corupţie. Beneficiul corupţiei mici vine, la cei mai slabi, să completeze imposibilitatea de-a realiza nevoi elementare… dar corupţia mare are şi o altă sursă: alianţa funcţională dintre mentalitatea post-comunistă descrisă mai sus şi zeificarea Banului, care a atins proporţii nemăsurate în neoliberalismul contemporan. Faptul că există regimuri comunist-neoliberale (în China, Vietnam) ne face să înţelegem că, mai lesne, post-comunismul de mizerie şi cinism cocoloşeşte corupţia, paralelă cu mercantilismul primitiv.

Nu trebuie să întrăm în jocul, deja prea mult practicat, că „suntem ultima ţară“. Această megalomanie inversată duce la contrarul ei: „nimeni nu-i mai bun ca noi“. România este o ţară cu resurse umane considerabile… pe deasupra a fost înzestrată cu o mulţime de bogăţii. Aceste avantaje sunt pe cale să se piardă. În primul rând, pe plan pedologic (pedologia este ştiinţa solurilor): de pildă, o nouă formaţie s-a născut şi este pe cale să se extindă: deşertul Olteniei. În această regiune nu mai creşte nimic. Alt exemplu este Masivul Bucegi, profund degradat, pentru care s-a dat, de curând, liber la construcţie. Conştiinţa ecologică a tuturor guvernanţilor de până acum fiind aproape de zero, nu se întreprinde aproape nimic pentru a salva, pur şi simplu, pământul românesc. La capătul celălalt stă inteligenţa, un bun naţional preţios. Este aproape imposibil pentru un tânăr lipsit de mijloace să ajungă să facă studii superioare. Iar cei care pot, materialmente, pleacă, fie pentru a învăţa aiurea – şi a „rămâne“ – fie pentru a-şi valorifica meseria dobândită aici sub ceruri mai prielnice.

Asupra unui punct aş dori să mă mai opresc. Personal, cred că fiecare individ trebuie să se descurce în viaţă, să-şi folosească posibilităţile la maximum. Dar asta nu trebuie să genereze darwinismul social, adică să dai un picior în groapă celui căzut. Nu văd niciun partid politic care să ia în serios noţiunea de solidaritate socială. Dacă raţionezi aşa, eşti clasat automat „marxist“, deci un rebut ideologic. Şi toată lumea se fereşte de calificarea asta ca de foc.

Cam asta este situaţia după şapte decenii de comunism – postcomunism. Las cititul în viitor pe seama ghicitoarelor şi economiştilor. Forţele de regenerare există. Rămâne întrebarea dacă ele vor convinge pe români. Naţiunea există în măsura în care are putinţa să-şi determine viitorul şi, în ultima instanţă, ea, naţiunea, va decide. Fiecare pasăre pe limba ei piere. Sau supravieţuieşte.