ILINCA ILIAN

O eroare de perspectivă comună, de altfel perfect de înţeles, este aceea de a vedea problemele naţionale rupte de contextul mondial, ca şi cum România ar fi o ţară insulară unde lucrurile ar putea lua alt curs decît cel în care evoluează chestiunile globale. Am cîştigat în 1989 ceea ce au cîştigat toţi cei aflaţi în spatele Cortinei de Fier, libertatea (oricît de vag şi demonetizat sună acest cuvînt) şi am pierdut utopia, alături de toată populaţia planetei. Am intrat într-o lume iniţial monopolară, apoi multipolară, iar capitalismul aflat acum în cea de-a patra fază a lui şi-a arătat caracterul pervers, prin aceea că nu permite conceperea unei alternative la ceea ce trăim acum. Gluma care circula în anii nouăzeci în Cehia ne arată clar dezorientarea de după scurtul moment de inflaţie a utopismului: „Tot ceea ce ne-au spus despre socialism era fals şi tot ceea ce ne-au spus despre capitalism era adevărat“.

Se obişnuieşte să se privească cu nostalgie spre „lucrurile bune din comunism“ – dotarea cu infrastructură, urbanizarea, şcolarizarea masivă, cultura ieftină suportată de stat etc. – ca şi cum ar fi fost un merit al sistemului, cînd, de fapt, după război întreaga Europă, aşa cum ne-o dovedeşte Tony Judt, a trecut exact prin acelaşi proces. Întinerirea prin creşterea fără precedent a populaţiei şi caracterul „atipic“, cum îl numeşte istoricul britanic, al economiilor din decadele ’50 şi ’60, încuraja optimismul: locuri de muncă suficiente, integrarea femeilor în sistemul economic, restructurarea vieţii familiale prin apariţia creşelor şi grădiniţelor, accesul la aparate electrocasnice, la maşini personale, educaţia gratuită etc. Toate aceste transformări îşi făceau simţită prezenţa atît în Vest, cît şi în Est şi se grefau pe o descreştere a inegalităţii sociale şi economice în întreaga lume. În blocul socialist, fireşte, egalizarea a fost artificială, prin suprimarea proprietăţilor private şi prin relativa egalizare salarială a specialiştilor şi a personalului mediu sau deloc calificat; în Occident, însă, tendinţa spre reducere a decalajului între bogaţi şi săraci era o realitate care, potrivit economiştilor, a durat pînă în jurul anului 1980 (Branko Milanovic, Global Inequality: A New Approach for the Age of Globalization, 2016). Or, revoluţia informatică şi globalizarea postmodernă, la fel cum a făcut-o la rîndul său revoluţia tehnologică şi prima globalizare de la sfîrşitul secolului al xix-lea, a produs o accentuare a inegalităţii în întreaga lume. E semnificativ, de pildă, că serviciile, în comparaţie cu manufactura, produc mai multă inegalitate, iar una dintre explicaţii este că dispersarea lucrătorilor şi contactele lor cel mai adesea strict virtuale face anevoioasă, dacă nu imposibilă, o negociere salarială cu angajatorul. Presiunea pe care altădată o exercitau sindicatele e pe cale de dispariţie: în ţările din ocde între 1999 şi 2016 procentul de lucrători sindicalizaţi a scăzut de la 21% la 17%. Se adaugă, fireşte, creşterea numărului de posibili angajaţi, într-o lume în care din 1980 pînă acum populaţia a crescut de la 4,5 miliarde la mai mult de 7,5 miliarde, iar China şi fostele ţări socialiste s-au deschis către piaţa de muncă globală. E firesc, atunci, ca „lumea de ieri“ a României socialiste, la oricît de multă schizofrenie genera la nivel individual, să fie privită cu o anume nostalgie: era o lume mai simplă, mai egalitară şi care lăsa uneori – poate în momentele de reverie, cu siguranţă mai dese decît în etapa actuală total cronofagă – şi loc pentru utopie.

Comentînd prăbuşirea turnurilor gemene ale wtc din septembrie 2001, Jean Baudrillard interpreta în L’esprit du terrorisme reacţia fără egal provocată de acest eveniment ca avîndu-şi sursa nemărturisită în plăcerea dată de împlinirea unei fantasme. E vorba mai mult decît de ura „dezmoşteniţilor şi exploataţilor, care au căzut de partea greşită a ordinii globale“, spune filozoful francez, e „o dorinţă malignă“ pe care o adăpostesc inconştient chiar şi cei care se bucură de beneficiile acestei ordini devenite hegemonice. O ordine demnă de ură, dar fără de care am fi anihilaţi. Cine e responsabil de condiţiile mizere în care trăieşte o proporţie înfiorător de mare din populaţia României? Politicienii noştri sînt palizi şi schematici, dar chiar şi dacă ar fi geniali nu ar putea schimba prea mult din efectele pe care le are această fază a capitalismului la nivel global. Consecinţele sale asupra naturii sînt colosale şi, probabil, aici se află preţul cel mai greu de plătit: puţini ştiu că exodul central-americanilor către Statele Unite care a început în 2018 este provocat de deşertificarea unor întregi zone din Guatemala, El Salvador, Nicaragua, aşadar are cauze climatice; fenomenul migraţiilor de acest tip e tot mai des iar România este încă la adăpost de el. Pe de altă parte, dramele femeilor care îşi lasă copiii de izbelişte ca să lucreze în străinătate nu sînt doar o specialitate românească, muncitorii exploataţi ca sclavii şi plătiţi cu parcimonie sau înşelaţi de angajatori sînt la ordinea zilei peste tot, cazurile de burn-out ale angajaţilor la multinaţionalele tentaculare probabil că sînt chiar mai rare la noi decît aiurea. Umilinţa pe care o generează acest fenomen global nu are echivalent decît în disperarea că încă nu ştim cum – şi dacă e cazul – să-i punem capăt.