NICOLAE MANOLESCU

 „… am descoperit cât de valoroasă este literatura română…“

 

Cu prilejul aniversării a 80 de ani de viaţă a preşedintelui Uniunii Scriitorilor din România, a fost organizat la Satu Mare un colocviu. Publicăm un fragment din cuvântul de final al profesorului Nicolae Manolescu.

 

„În Arca lui Noe, ideea principală e una secretă, pe care n-am putut s-o spun şi pe urmă am zis că n-are niciun rost. Am avut o premoniţie, mi-am spus că trebuie să ne bazăm pe ideea de supravieţuire, ne trebuie o arcă în cultura română, că se duce totul de râpă. Asta e obsesia mea chiar din prima tinereţe. Când i-am dat lui Paul Georgescu să citească prima versiune din Contradicţia lui Manolescu, el a observat motto-ul din Lovinescu, tot ce e construit ziua se dărâmă noaptea, adică obsesia începutului în cultura română: o luăm tot timpul de la capăt, mereu se întâmplă câte o chestie şi-o luăm de la capăt. Eram în 1968, aveam motive de entuziasm şi Paul Georgescu m-a întrebat: «Ce te-a apucat, de ce vezi numai catastrofe?» Mărturisesc că nu ştiu ce m-a apucat, dar toată postfaţa e centrată pe ideea începutului repetat, începutul permanent şi repetat, iar apoi, când m-am trezit în Arca lui Noe, pe o arcă, încercând să salvez ce se poate salva, am înţeles că ceva nu e în ordine, pentru ca viaţa să-mi arate că, cel puţin de două ori, am avut nişte intuiţii. De obicei nu am intuiţii şi nici nu cred în ele, cred în raţiune. Dacă omului i s-a dat ceva important, e mintea, înainte de orice şi dincolo de orice. Iubirea, credinţa sunt, dar mintea, asta n-o mai are nimeni, probabil nicăieri în univers. Eu aşa cred, că suntem singurii care avem minte şi, în acelaşi timp, singurii care ne batem joc de ea, în toate felurile.

La două lucruri ţin din ce am făcut, vorbesc de cărţi, că am şi eu cărţi care îmi sunt simpatice sau unele care îmi displac. N-am nicio plăcere să aud de reeditarea cronicilor literare, de pildă. Tot ce-am spus acolo am reformulat de nenumărate ori. Nu mai cred în ele, e ca şi cum m-aş uita la o fotografie a mea de la douăzeci şi ceva de ani. Nu-mi face plăcere. Primul lucru la care ţin este cronica literară, nu pentru că am făcut-o treizeci şi atâţia de ani, dar mi se pare că, aşa cum viaţa literară nu poate exista fără o publicaţie literară (ce-ar fi operele noastre şi ale altora aruncate într-un sac, fără reviste care să le scoată la lumină? Vă daţi seama că n-ar fi posibil), nu se poate face o revistă fără cronică literară. (…) Vă daţi seama despre ce scriam eu la începutul anilor ’60? Nu mai ştiţi, unii dintre dumneavoastră n-aţi apucat, habar n-aveţi ce literatură era, mizerie, pleavă. Norocul care a fost? Că, destul de repede, în primii ani ai deceniului şapte, au apărut generaţia ’60, a apărut Nichita, a apărut Sorescu, Blandiana, Ioan Alexandru, în roman Ivasiuc, D.R. Popescu, Fănuş Neagu. Oho, oho, şi critici, ce critici: Simion, Valeriu Cristea, Raicu, unu’ şi unu’. Ei, în momentul acela mi-au crescut şi mie aripile, că nu mai scriam despre tot felul de nimicuri, aveam despre ce să scriu, numai că răspunderea era absolut enormă. Ehe, una e să scrii despre un tăntălău oarecare şi să spui că e tăntălău şi alta este să scrii ca lumea despre 11 elegii ale lui Nichita Stănescu. În ’66 când a apărut volumul, dacă ar avea cineva curiozitatea să facă colecţia cronicilor scrise atunci, ar vedea că toţi ne-am înşelat. Vai, ce teorii filosofice s-au făcut pe tema acestui volum, care n-are nicio filosofie. E şi greu să-i pretinzi lui Nichita Stănescu filosofie. El se joacă, volumul fiind extraordinar. N-a înţeles nimeni nimic, în halul ăla eram. Pe Sorescu l-am înţeles mai repede un pic. Până şi Călinescu, care era mare admirator al Veronicăi Porumbacu, a prins cel puţin doi poeţi în cronicile lui, pe Florin Mugur şi pe Sorescu, înainte de-a avea volum, pe şase poezii pe care i le-a dat, ceea ce era o experienţă extraordinară. Pericolul acuma pentru cronicari ăsta este, să n-aibă bază de selecţie, să n-aibă un număr suficient de cărţi onorabile. Ehei, dacă ar fi şi geniale, extraordinare, atuncea puteţi să vă duceţi în fiecare duminică la biserică şi să-i mulţumiţi lui Dumnezeu, dar e puţin probabil să apară, din ce se întâmplă acum, o generaţie cum a fost generaţia ’60 sau cum a fost generaţia ’80. Revenind la cronicari, fiecare revistă ar trebui să-şi formeze un cronicar literar, restul pot face recenzii la nesfârşit. Cronicarul răspunde, nu recenzenţii. Nu, recenzenţii pot fi onorabili, se mai schimbă, se mai plictisesc, se retrag. Mulţi spuneau că încep să citească România literară în anii ăia, de la pagina 9, unde aveam eu cronica literară. Da, e adevărat, înainte erau articolele convenţionale, cerute de partid. Aşa trebuie o revistă începută, cu cronica literară, dacă e revistă de literatură, să ne înţelegem. Dar pentru asta trebuie găsit omul sau oamenii şi lăsaţi să-şi facă treaba chiar şi când îşi dau în petec. Toată lumea o face, şi eu mi-am dat de nu ştiu câte ori, dar asta e.

Al doilea lucru pe care voiam să vi-l spun este legat de istoria literaturii. N-am avut de la început ideea asta cu istoria literaturii, dar la un moment dat, m-am săturat de cronică literară, pentru că nu mai ajungeam să citesc nimic altceva. Noroc cu facultatea cu care m-au mai plimbat de colo-colo, şi a trebuit să citesc şi altfel de literatură, noroc că mi-a venit ideea, la rugămintea lui Bănulescu, să-i dau la Luceafărul, unde era redactor-şef, nişte texte, le-am intitulat Teme. Era ideea mea, că totdeauna înveţi şi că este bine să-ţi faci temele înainte de-a te apuca să vorbeşti. În Teme m-am dus la cărţile care-mi plăceau mie şi nu ştiu cum s-a întâmplat, dar erau, majoritatea, cărţi străine, marile cărţi, am zeci de Teme despre Dostoievski, despre Gogol despre Stendhal, că de-aia sunt în roşu şi negru acuma, dar nu literatură română. Pe aceea am descoperit-o la facultate, unde am predat şi secolul xix, am predat şi veche, am predat, în decursul timpului, nu numai contemporană, mai multe, dar în special contemporană. Atunci, m-am apucat să citesc şi am descoperit un lucru absolut extraordinar pentru mine: cât de valoroasă este literatura română, luând-o pas cu pas, de la Neculce şi ceilalţi, Budai-Deleanu şi până la contemporani. Şi în ce limbă română se scria! Mărturisesc, deşi e soţia mea de faţă, că m-am îndrăgostit de literatura română. La propriu, vă rog să mă credeţi! Şi de atunci nu fac altceva decât să caut şi să recitesc unele lucruri. Nu doar din marii stilişti, ca Odobescu, ci să verific ceea ce s-a spus despre unii din ei. Iertaţi-mă, dar chiar şi cei mari au spus prostii. Tudor Vianu, de pildă, nu-l pune pe Slavici în Arta prozatorilor români şi spune că are un stil ardelenesc, bolovănos. Eu am citat totdeauna prima parte de la Budulea Taichii. Păi, este o limbă română acolo absolut dumnezeiască! Şi uite-aşa, pas cu pas, am spus, dacă tot le citesc, hai să scriu despre ele! Pentru că un critic literar e făcut să scrie despre cărţi, nu să le citească, să ne-nţelegem. Cititor mai bun decât mine? Eu mă laud că am 40 de ani de lectură, dar cititori care-au citit mai mult decât mine sunt nenumăraţi, eu am fost ţinut de tot felul de chestii birocratice. Şi atunci am zis că dacă tot am scris, hai să fac o istorie a literaturii. Dar am scris ceva la ea! Am scris vreo douăzeci şi cinci de ani. Dacă mai adaug ce-am făcut acum, am scris vreo treizeci de ani. O istorie literară contemporană n-avem şi recunosc că mi-a făcut o imensă plăcere s-o scriu, dar încet-încet am obosit, aici îţi trebuie o rezistenţă chiar mai mare decât la cronicari. În plus, scriitori foarte, foarte, foarte mulţi n-avem, dar grafomani avem. Pare simplu, ăştia-s grafomani, nu mă ocup de ei, dar vine un grafoman calificat şi-ţi trânteşte o poezie extraordinară sau nimereşte două versuri: îl pui sau nu-l pui în istoria literară? Sunt poeţi care trăiesc prin două versuri sau printr-o poezie. Sunt apoi perioadele ciudate, ce facem cu anii ’50, e sau nu o pată albă pe istoria literară românească?

Mi-a plăcut totdeauna să învăţ, mi-a plăcut să mă duc la examene, adoram şcoala. Şi ca profesor, n-am lipsit niciodată, am fost şi în străinătate, dar vinerea îmi făceam orele. N-am lipsit niciodată pentru că îmi plăcea să mă duc la şcoală, mă simţeam în elementul meu. În politică nu m-am simţit şi aş fi vrut să scriu o carte despre politică, intitulată invers decât cea a lui Llosa, cu experienţa lui la alegeri, şi anume Peştele pe uscat.

 

A consemnat Alice Valeria Micu,
Satu Mare, 27 octombrie 2019