NICOLETA CLIVEŢ: CU VIRTUOZITATE, SPRE TĂCERE

Efervescenţa poetică a lui Matei Vişniec nu este nici pe departe pe cale să se stingă, de vreme ce culegerile de versuri continuă să apară cu îndrăzneaţă ritmicitate. Ultima ispravă de acest gen este volumul Vi se pare cumva nedreaptă dispariţia dumneavoastră? (Tracus Arte, 2019), volum structurat şcolăreşte în Introducere, Cuprins şi Încheiere, aspirând la o rotunjime neomodernistă pe care şi dicţia poetică se străduieşte să o sprijine, cu rezultate preponderent satisfăcătoare şi, intermitent, sclipitoare. Într-o lume sătulă de poezie şi saturată de prozaism, un poet sexagenar recunoaşte franc că nu poate trăi fără ea, că poezia este principalul său aliat în relaţionarea cu o realitate precară, instabilă şi, deci, uşor de străpuns imaginativ. Presărat cu poante, mirări, ieşiri fanteziste, declinul devine fastuos, vivace, aproape solar, în timp ce subteranele, oricât de tensionate şi de problematice, nu sunt niciodată cu adevărat ameninţătoare, din simplul motiv că poezia deţine întregul instrumentar pentru a interveni securizant sau măcar anesteziant. Undeva, într-un colţ de realitate (adesea, într-un colţ de cafenea), simple temeri ori spaime solide dospesc tăcut, fără să capete suficientă autonomie şi putere de contaminare. Pe scurt, o lume în care poeţii şi filosofii tac, ascultă şi nu îmbătrânesc, pe când toţi ceilalţi fac fix pe dos, „împătrăţindu-se“ fără leac.

De fapt, întregul volum este o întoarcere nostalgică la poezie ca la iubirea dintâi, o întoarcere odiseică, de autoconfirmare: „I-am spus nu deşi în mintea mea/ nu era da/ am fugit de ea deşi doream de fapt/ să o iau în braţe/ m-am întins cu faţa în jos pe pământ/deşi voiam să zbor/ n-am scris ce aş fi vrut să scriu/ am înţeles târziu ceea ce/ mi se dezvăluise de la bun început“ (De la bun început). Versurile au, ca punct de plecare, fie „frica de haos“, fie frica de „punct“, ceea ce îngreunează teribil misiunea poetului de „inventator/ de cuvinte liniştite“. Canalul său de comunicare este sever tulburat atunci când, fulgurant, intră în posesia „esenţialului“, dar nu reuşeşte să-l transmită suficient de limpede pentru a se face înţeles (deficienţa aparţinând receptorului): „inutilă fu deci ultima întrebare/ inutile fură ultimele priviri îndreptate spre mine/ toată acea suflare ştia că numai eu/ o mai puteam salva/ cu cheia de la uşa verde/ cu cheia de la uşa albă/ cu cheia de la uşa neagră// dar n-am mai avut timp să le spun esenţialul/ după ce le-am dat cheile/ n-am mai avut timp să le spun/ atenţie, uşile se deschid prin topirea cheilor/ înăuntru, în încuietori“ (Prin topirea cheilor).

Caligrafia galică este desăvârşit cristalizată şi nu se dezintegrează nici atunci „când cuvântul nimic începe să-şi pună/ întrebări“ (Dezastrul nu mai poate fi oprit), nici atunci când poemele ca „realităţi de nezdruncinat/ scoase din neant“ (Eu sunt făcut să stric totul) nu reuşesc să facă suportabil de netrăitul. Pentru că vede scenic, dramatic, Matei Vişniec privilegiază în poezia sa structura dialogală. De exemplu, întrebarea „De ce scrii?“ tulbură, irită, agresează, dar nu-şi iese nimeni din fire într-atât, încât scenariul ludic-ironic să fie abandonat; fără să fie o simplă joacă, poezia lui Matei Vişniec înaintează mai ales în joacă spre ceea ce o preocupă. Chiar dacă la modul virtuoz şi histrionic, ea întemeiază, totalizează, se înscrie pe un circuit aflat în relaţie directă cu „întocmirea albastră a lumii“: „La ce folosesc aceste cuvinte/ pe care le aşterni atât de des/ pe acest caiet?/ mă întreabă extraterestrul// ce-ţi lipseşte că trebuie în fiecare zi/ să le scrii, să le repeţi?/ din cauza cărei absenţe/ te aşezi la masa de scris/ în fiecare zi alta?// ce nu s-a terminat în tine/ ca să te agăţi atât de des/ de aceste pagini, de aceste/ cuvinte scrijelite pe os?// faptul că ele oricum dorm în tine/ nu îţi este suficient?//(Stupizi mai sunt şi extratereştrii/ seamănă oarecum/ cu muştele)“ (Stupizi mai sunt şi extratereştrii).

Nu cuvintele sunt criptice, ci doar absenţa lor încriptează totul, opacizează, întunecă: pierderea accesului la cuvânt echivalează cu aneantizarea şi abia acest scenariu înspăimântă cu adevărat, într-unul din cele mai reuşite poeme ale volumului: „Nimeni nu mă auzise strigând/ şi totuşi cinci perechi de braţe s-au întins spre mine/ vă doare ceva?/ vă simţiţi învăluit în fum?/ vi se pare nedreaptă dispariţia dumneavoastră?// ce să răspund?/ în cădere cuvintele se amestecară/ şi nu mai ascultau de buzele mele/ creierul pierduse din înălţime/ nu mai stăpânea nici măcar arta/ contrapunctului/ imposibil să mă exprim în aceste condiţii/ am încercat doar să-mi agit degetul mic/ să dau din cap, să închid şi să deschid ochii/ să le arăt că devenisem un semn/ un text cu cheie/ un mesaj/ dar ei n-au înţeles mai nimic/ în loc să mă citească m-au învăţat pe de rost“ (Un text cu cheie). Dar, chiar dacă sunt terorizate de tăcerea ultimă (şi cam sunt, aşa de tare, încât punctul nu-şi găseşte nici măcar un loc în întreg volumul), versurile rămân feline, catifelate, pisicoase, prietenoase cu dizolvările, infiltrările, prelingerile şi furişările, dar nici vorbă să facă loc invaziilor, seismelor, diluviilor: „Când mai vii/ domnişoară Ri/ în magazinul meu de porţelanuri?// tu n-ai cum să ştii, dar/ de fiecare dată când le priveşti/ ceştile, farfurioarele şi bibelourile/ din vitrine/ se fisurează brusc/ iar de câte ori le mângâi cu palmele/ după plecarea ta toate se transformă în nisip// dar ce contează oricum/ toate se vor face praf într-o zi/ aşa că vino/ mai admiră câte o vază/ mai transformă în pulbere/ câte o oglindă/ poţi să intri şi cu licornul tău dacă vrei/ nu-l mai lăsa în ploaie în faţa/ magazinului meu de porţelanuri/ intraţi amândoi/ rugaţi-mă să vă fac un pachet cadou/ aruncaţi totul în aer“ (Magazinul de porţelanuri). Un final apocaliptic sau măcar o ieşire mai smintită sunt invocate pentru a elibera rapid fragilitatea de tensiune, dar nu sunt cu adevărat dorite. Atitudinea standard o reprezintă mai degrabă declinul molcom, alexandrin, la adăpostul „cuvintelor“, al poeziei fără de care haosul s-ar instala instantaneu. Procedura este uneori prea îndatorată graţiosului, iar dezamorsările prin ironie şi histrionism sunt prea sistematice. În secţiunea finală a volumului, se încearcă o dizolvare muzicală, incantatorie a asperităţilor, cuvintele părând şi ele intrate în criză, născând o stranie muzică a neputinţei: „Ce să fie/ ce să fiu/ anatemă, vis, sicriu?/ ce să unde, ce să cum/ aroganţă, lut, parfum?// ce să da şi ce să nu/ cum să nu şi cum să tu/ cât de unde, cât de oare/ anatemă, lut, savoare?// cum să când şi cum să unde/ la ce bun şi la ce rău/ ce arată, ce ascunde/ cât abis, atâta hău…“ (Poem strict muzical 8). Din acest punct, poezia lui Matei Vişniec începe să înainteze, cu virtuozitate, spre temuta tăcere…

Schiţă de Livia Piso pentru Tatiana din actul I al operei Evgheni Oneghin de Ceaikovski, Dublin, 1985.