ION MUREŞAN: AEROPORTUL

La mine în sat aeroportul este amplasat în spatele Bufetului. Eu şi cârciumarul suntem singurii angajaţi ai aeroportului. Cârciumarul serveşte călătorii cu tot felul de băuturi, emite bilete şi controlează paşapoartele. Eu dirijez zborurile din turnul de control şi am grijă ca beţivii din sat să nu-şi lase căruţele pe pista de aterizare şi să nu urineze pe pistă. Iarna, cu un măturoi de nuiele mătur zăpada de pe pistă. Trebuie să vă spun că la mine în sat avioanele îşi păstrează dimensiunile din înaltul cerului. Dacă, să zicem, la zece mii de metri înălţime un avion se vede mic, cât o barză, aceeaşi dimensiune şi-o păstrează şi atunci când aterizează. Dacă un avion se vede în înaltul cerului cât o cioară, aceeaşi mărime o are şi pe pista de aterizare. Aşa că motoarele lui nu fac un zgomot mai mare decât cel pe care îl face un bondar.

Dar iată cum se desfăşoară lucrurile. Eu stau la masa de lângă soba de teracotă şi beau, să zicem, cafea. Sună telefonul de la bar. Răspund imediat. O voce subţirică zice: „Alo, suntem cursa numărul 9 11 13  New-York-Vultureni, cerem permisiunea să aterizăm!“ Răspund: „Recepţionat. Permisiune acordată!“ Apoi urc în podul Bufetului, iau două-trei ţigle şi îmi scot capul afară. Îmi pun ochelarii la ochi. Văd cum avionul se apropie pe deasupra cimitirului. Scot afară prin gaura din acoperiş un steag alb şi fac anumite mişcări după care pilotul se ghidează până când trenul de aterizare atinge pista. Apoi cobor pe aceeaşi scară ca să-i întâmpin pe călători. Aceştia sunt mici cât nişte păpuşici. Din spatele Bufetului, pe o scândură înclinată, în mâini cu bagajele cât flacoanele de medicamente, ei urcă şi trec în şir pe tejgheaua barului. Eu le spun „Bine aţi venit!“, iar cârciumarul le pune vodcă în păhărele mici cât un degetar. Ei le beau, iar eu la spun „Poftiţi vă rog în Camera de creştere!“. Ei coboară de pe tejgheaua barului pe o altă scândură până în faţa unei uşi roşii. Pe o uşiţă batantă decupată în partea de jos a uşii roşii, cum sunt cele pentru căţei, intră unul după altul în camera indicată. Acolo nu ştiu ce se petrece, căci nici eu, nici cârciumarul nu încăpem pe uşiţă, iar uşa mare e bătută în cuie. Sau, poate că am fost şi noi acolo, dar asta a fost demult şi nu ne mai aducem aminte. În tot cazul, călătorii ies în mărime naturală pe o altă uşă, care dă direct în uliţă. În mâini cu bagaje mari de abia le duc, urcă în căruţele care îi aşteaptă şi merg la casele lor de pe dealuri. Pilotul vine ultimul, urmat de stuardese.  E îmbrăcat în costum alb, impecabil, iar  pe cap are un chipiu cât un capac de sticlă de bere. Stuardesele au costumaşe verzi, picioarele fine şi graţioase ca stilourile „Parker“ şi pantofiori ca nişte peniţe de aur. Şi ei îşi beau degetarele de vodcă, intră în Camera de creştere, ies şi se urcă într-o şaretă a primăriei şi merg la culcare în camera de oaspeţi de la dispensar.

Peste două zile, la plecarea avionului, călătorii intră în Bufet, se înşiră în faţa barului cu două ore înainte şi îşi iau ceva de băut. Trebuie să spun că în preţul băuturii e cuprins şi preţul biletului. Majoritatea celor care merg la New York sunt bătrâni. Pentru aceştia biletul e subvenţionat de primăria comunei. Cârciumarul le scrie cu un creion chimic biletele pe un formular tipizat, iar eu, la ora potrivită, îi poftesc să intre în Camera de micşorare. Nu ştiu ce se întâmplă acolo, probabil că sunt înţepaţi cu un fel de ac, căci se desumflă ca nişte baloane şi se fac mici, pe măsura avionului. Îi urmăresc prin geam cum se deplasează pe o scândură lată, ca nişte machetuţe de oameni, spre uşa avionului. Când s-au îmbarcat toţi, sună telefonul. Pilotul cere permisiunea de decolare. I-o acord. Urc în pod, trag nişte ţigle în sus, îmi scot capul, îi fac cu mâna un semn de „La revedere“ pilotului, ridic un steag albastru şi indic direcţia, culoarul de zbor spre New-York, în funcţie de direcţia vântului. Pilotul turează motoarele, face o tură de pistă, cam până  în dreptul wc-ului şcolii, întoarce aparatul care prinde viteză şi se ridică de la sol. Eu îmi pun ochelarii pe nas şi urmăresc avionul până când ajunge deasupra cimitirului. Acolo dispare. Căci trebuie spus că avioanele care aterizează la mine în sat sunt avioane de unică folosinţă. După principiul lui Heraclit, anume că nu te poţi scălda de două ori în apa aceluiaşi râu, la fel niciun avion şi niciun călător nu aterizează de două ori în acelaşi aeroport.

Livia Piso, schiţă pentru baletul Şeherezada de Rimski-Korsakov.