CONSTANTIN CUBLEŞAN: OPTZECISMUL PLAT

Afiliat, în anii studenţiei bucureştene, cenaclurilor conduse de Ov. S. Crohmălniceanu şi Nicolae Manolescu, asimilat grupului (generaţiei) optzeciste (a debutat într-un volum de echipă, alături de Bodgan Ghiu, Mariana Marin, Alexandru Muşina şi Ion Bogdan Lefter – Cinci, 1982), Romulus Bucur ilustrează deplin latura nonconformistă a programului acesteia, exprimată printr-o lirică a biograficului implicat faptului celui mai banal (cotidian) posibil, al derizoriului din anturajul în care poeticul se echivalează cu viaţa cea de toate zilele.

Confesiunea, ca modalitate esenţială de comunicare, apare ca un discurs continuu, ca un revărsat monoton de evocări fără nerv, a unei multitudini tematice, factologice, totul descris până la detalii, cu accent ironic (autoironic) ce şi asigură coloratura picantă, dacă se poate spune aşa, a poemelor: „toc vinete/ şi fac maioneză/ şi rad ceapă/ (minunat pretext/ pentru lacrimile/ ce-mi curg/ pe obraji)/ ea nu se ştie/ unde-i ar putea/ să nu mai vină înapoi/ şi atunci ce facem cu/ golul ce rămâne/ nu cel dintre spiţele/ roţii ci acela/ care-i poartă numele/ şi toc şi toc/ şi fac din tot/ mari amfore de noapte/ înfipte din loc în loc/ în nisip“ (*** o muncă folositoare). Mizează mult pe metaforicul implicat, pe o simbolistică a efemerului, ducând verbul, nu de puţine ori, spre asociaţii de un absurd ce derivă dintr-o sorginte suprarealistă („vezi prin geam o rază de soare/ şi /încerci să/ îţi închipui/ că e încă vară// /o portocală – nu-ţi vine/ s-o cojeşti de teamă/ să nu apară o zână şoptind ‘apă’/ stingându-se de sete apoi/// un animal ce se face mic/ ascunzându-se în blana sa/ trupul băieţesc/ fără rotunjimi// /gata vacanţa acum ne îmbrăcăm frumos/ şi ne jucăm de-a bărbaţii şi femeile// /“ – *** dragoste).

Tot din exerciţiile avangardei preia o grafică/o grafie abracadabrantă, „spectacolul grafic şi scriptural în care se transformă textul lui Bucur“ (Al. Cistelecan), aşezând cuvintele pe verticală ori interpunând versurilor figuri geometrice, concepând propoziţii grafiate sub formă de cerc, imagini luate de aiurea, xerografiate, strofe puse pe două coloane pentru a fi citite deodată ori în contratimp etc., etc., poezie a unor stări emoţionale fără suport emoţional, căci totul este elaborat după o reţetă a literaturii neacademice care trebuie să şocheze doar prin insolitul ei. Şi totuşi, Romulus Bucur e un sentimental (refulat), un romantic (cenzurat până la a-şi interzice orice efuziune în afect), un realist, la urma urmelor, gata oricând să descripţioneze anecdoticul, să poetizeze orice element insipid, natural ori social, în care se poate recunoaşte, totuşi, poeticitatea de subsol a acestuia. Pe o asemenea scală a liricului programat îşi aşază însăşi mărturisirea propriului demers scriitoricesc, prezentat, fireşte, cu umor, în travesti: „nevastă-mea/ e fată bună acum/ în loc să frec pe jos să bat covoare/ sau alte alea ce intră în atribuţiile/ unui soţ nu model dar baremi normal/ eu scriu poezii/ pentru liniştea noastră/ adică îi întind colile de hârtie/ acoperite cu un scris oricum/ greu lizibil şi văd/ că mă priveşte tandru ca şi cum/ s-ar abţine să-mi zică vreo două/ totuşi frântă de oboseală/ se aşază cinci minute/ în fotoliu şi mi le cere/ zicând apoi sânt bune/ lasă-le aşa nu schimba nimic/ ştii cum e ca atunci/ când stau la coadă la lapte/ (parcă ai scris şi o poezie/ despre asta şi ţi-au scos/ cuvântul coadă sau l-ai scos/ chiar tu ca să eviţi discuţiile/ cu cenzura oricum tot aia e)/ şi sunt constipată de trei zile/ şi brusc simt că explodez“ (nevastă-mea).

Nu altfel se prezintă meditaţiile aplicate, cu aceeaşi predispoziţie persiflantă, la marile probleme/teme ale umanităţii: „moartea vine într-o zi cu vânt/ aerul e o epidermă electrică/ în cafenele oamenii stau perechi/ la mese/ brusc străzile/ devin pustii şi drepte ca o fetiţă/ jucându-se pândită de sub porţi de maniaci/ bătrâni dispare speriată se lasă o/ umbră cafenie/ te apleci să culegi/ o castană o mulţime în delir/ prosternându-se la picioarele tale/ un abur amărui gustul rămas/ după o înghiţitură de ceai“ (*** &).

E o poezie a citadinului domestic, o poezie a banalului prezentat cu ostentaţie cinică şi motivat de starea continuă de lehamite ce pare a se fi instalat definitiv asupra universului mic în care fiinţează poetul: „e o dimineaţă răcoroasă/ de august/ şi ieşi pe balcon (ar fi putut fi/ în curtea casei ori pe prispă dacă/ nu te-ar speria cuvântul/ ori pe plajă dacă/ ar fi pustie/ te uiţi la alimentara/ de la parterul blocului şi-ţi aminteşti/ o scenă de acum aproape un an/ tot dimineaţa când una din vânzătoare/ cu ţigara în mână apoi în gură şi tot aşa/ se apucase să măture frunzele uscate/ i s-a alăturat alta şi au început/ să discute de-ale lor“ ş.a.m.d. (o seamă de personaje secundare).

Fără îndoială, lirica lui Romulus Bucur e atrăgătoare, paradoxal, prin tocmai  monotonia (repetitivitatea) contemplării (recapitulării) aceloraşi imagini ale unui derizoriu poetic prin el însuşi, imagini pe care le reiterează la nesfârşit, sub diversele lor ipostaze, ca diversitate de manifestare a lor, în forma desăvârşită a banalului existenţial.