ŞTEFAN BOLEA: MOARTEA EXISTENŢIALĂ

Costică Brădăţan, profesor de studii umaniste la Universitatea Texas Tech din SUA şi profesor onorific de filosofie la Universitatea din Queensland din Australia, este autorul mai multor cărţi de filosofie, concepute deopotrivă în română şi în engleză, printre care amintim: O introducere la istoria filosofiei româneşti în secolul XX (Nemira, 2001), The Other Bishop Berkeley (Fordham University Press, 2006) ş.a. Studiul A muri pentru o idee. Despre viaţa plină de primejdii a filozofilor, (traducere de Vlad Russo, Bucureşti: Humanitas, 2018) a apărut în versiunea originară în 2015 la editura Bloomsbury.

Volumul lui Brădăţan este o exploatare a morţii existenţiale, care creşte în noi în timp, pe măsură ce ne consumăm destinul. Din această perspectivă, moartea este o necesitate, imprimând urgenţă vieţii. „Moartea … nu înseamnă întotdeauna negare a vieţii – ea are uneori capacitatea paradoxală de a o spori, de a o intensifica într-atât încât … insuflă o viaţă nouă vieţii înseşi … [V]iaţa are nevoie de moarte. Dacă moartea ar fi într-un fel sau altul proscrisă, viaţa ar primi şi ea o lovitură necruţătoare“ (p. 15). Sau, în termenii lui Pasolini, citat de autor: „Este … absolut necesar să murim … fiindcă, atâta vreme cât trăim, nu însemnăm nimic, iar limbajul vieţii noastre … este intraductibil” (p. 17). Sunt de acord cu Brădăţan că „[d]acă am deveni nemuritori într-o bună zi, am putea muri din lipsă de sens în ziua următoare“ (ib.), dar în acelaşi timp mă întreb dacă, ţinând cont de faptul că nu putem să nu murim, această acceptarea a morţii nu constituie o raţionalizare. Ne adaptăm la moarte aşa cum o facem la un rău necesar: nu e ca şi cum nemurirea ar fi o opţiune (tehnologică, de pildă). Dacă am fi nemuritori, s-ar schimba definiţia existenţialistă a omului ca fiinţă întru moarte, iar anxietatea ar primi o lovitură necruţătoare în statutul ei de afect ontologic fundamental.

Capitolul Primul chip din A muri pentru o idee mi se pare cel mai reuşit – şi la el mă voi referi în principal în continuare –, autorul ocupându-se de filosofiile lui Montaigne, Heidegger şi Landsberg, dar explorând şi domenii conexe precum literatura (Tolstoi), istoria artei (Munch), studiile de film (Bergman). Trebuie să observ că, în acest context (al exploatării morţii existenţiale), mi se pare stranie absenţa lui Cioran, existenţialistul marginal, filosoful imanenţei morţii în viaţă.

Pornind de la o idee concepută de Sarah Bakewell, Brădăţan consideră că preeminentă pentru Montaigne e „problema «cum să trăim» … Întrebare vastă, cu mai multe straturi şi uneori fluidă, care nu trebuie confundată cu problema etică mai îngustă «cum ar trebui să trăim»“ (p. 53). În viziunea eseistului francez, nu obligativitatea etică primează, ci felul practic în care reuşim să navigăm pe talazurile violente ale existenţei: „cum să nu murim“. Eseul lui Montaigne, „A filozofa înseamnă să murim” este comentat cu admiraţie de autor, relevându-se dubla sa calitate de automodelare şi de „dezvrăjire“ a privirii de Meduză a morţii. To live isto die în versiunea filosofului francez sună astfel: „Tot ce trăiţi îl răpiţi vieţii; în paguba ei este. Neîncetata lucrare a traiului vostru este să clădiţi moartea. Sunteţi în moarte cât sunteţi în viaţă. Căci sunteţi după moarte, când nu mai sunteţi în viaţă“ [Vous estes en la mort pendant que vous estes en vie. Car vous estes après la mort quand vous n’estes plus en vie.](p. 69). Reflecţia lui Montaigne este de o bogăţie paradoxală, părând să combine o concepţie pre-existenţialistă cu viziunea liniştitoare a lui Epicur. Suntem în moarte doar în timpul vieţii. La aceasta se adaugă întrebarea logică: dacă viaţa este moarte, atunci ce este moartea? O întrebare la care nu cred că putem replica optimist, aidoma lui John Donne.

Interesantă e şi interpretarea nuvelei Moartea lui Ivan Ilici din perspectiva impersonalului „se“ heideggerian. Adăugăm că şi romanul Învierea suportă o lectură heideggeriană. În viziunea lui Costică Brădăţan, Tolstoi este un fenomenolog superior lui Heidegger, pentru că nu descrie experienţa morţii proprii, imposibil de probat pentru existent: accesul la moartea care ar trebui să „individualizeze“ este derivat din moartea celorlalţi. Mai ales incursiunea în istoria artei mi se pare demnă de reţinut, filosoful comentând litografia expresionistă Autoportret cu braţ scheletic (1895) a lui Edvard Munch. „Un autoportret cu o mână gata consumată de moarte e o reprezentare a finitudinii noastre în tot ce are mai cumplit. Imaginea vorbeşte de la sine despre făptura noastră muritoare, şi o face mai grăitor decât a putut-o face vreodată un opuscul filozofic“ (p. 74). Ochiul întors în interior al artistului şi, mai ales, mâna sa (prin care îşi exercită imboldul creator) roasă de moarte pot constitui un pandant funerar la concepţia lui Montaigne. Condiţia umană e definită de finitudine: cum limita dintre viaţă şi moarte e elastică (Sartre), sunt clipe când strânsoarea mâinii morţii devine severă, năprasnică şi atunci simţim pieirea în suflet, ca în atacurile de panică. Adaug că ar fi fost interesant de analizat şi picturile lui James Ensor, Otto Dix ori Arnold Böcklin ş.a. în raport cu creaţiile lui Munch.

Pornind de la alegoria tauromahică a lui Landsberg, în care azvârlirea în lume a Dasein-ului e comparată cu intrarea unui taur în arenă, doar pentru a fi sacrificat de temnicerul-şef (pentru a aminti şi de reprezentarea pre-kafkiană a lui Morus, un alt filosof comentat de autor), Brădăţan ajunge la prezentarea filmului A şaptea pecete de Ingmar Bergman şi despre jocul de şah cu Moartea al personajului principal, Antonius Block (interpretat magnific de Max von Sydow). „A juca şah cu Moartea – scrie filosoful român – este un scop în sine, care conferă vieţii un sens izbăvitor. Fireşte că vom fi învinşi … Dar scopul nu e să evităm moartea, ci să trăim fără teamă şi fără umilinţe înainte ca ea să vină. Ca să murim cum se cuvine trebuie să învăţăm cum să murim – şi ce cale mai bună avem spre a învăţa decât jocul cu Moartea însăşi? La sfârşitul jocului suntem altcineva… A provoca Moartea la o partidă de şah, a juca partida, a înfrunta toate tertipurile şi a pierde cu eleganţă nu reprezintă doar un semn de cutezanţă, ci şi de înţelepciune. Este înţelepciunea lui Sisif. Absurdul situaţiei, faptul că e fără scăpare, că rezultatul e inevitabil – toate acestea nu contează până la urmă. Ceea ce contează este fapta însăşi. Fapta îşi este propria răsplată“ (pp. 114-5). Deşi înţeleg eleganţa unui losing battle, a unei confruntări fără sorţi de izbândă, purtată în maniera samurailor, mă întreb dacă are relevanţă dacă răposăm cu sau fără demnitate, ţinând cont că oricum murim şi, mai mult, luând în considerare faptul că moartea loveşte năprasnic, fără a ne consulta în prealabil. Au murit Camus, Cioran sau Culianu cu demnitate? De altfel, ideea unui joc în care eşti obligat să pierzi e neplăcută nu numai din cauza absenţei surprizei, ci şi din pricina masochismului inerent al întreprinderii. Nu există soluţie în această situaţie: chiar dacă vei deveni altcineva la sfârşitul jocului, moartea te va ucide şi pe tine, şi pe noua ta versiune îmbunătăţită.

Vreau să remarc, în încheiere, că o bună parte din savoarea cărţii e dată de acele intermezzi, consemnate cu caractere cursive, care dau volumului o trăsătură contrapunctică şi care etalează talentul de eseist al lui Brădăţan, eliberat din „labirintul“ bibliografiei secundare. Citez un fragment despre Sein und Zeit: „Heidegger este un scriitor violent. Nu în sensul că foloseşte un «limbaj violent», ci în acela, mai subtil, că violentează limbajul însuşi, ca şi cum ar vrea să-l facă «să-i vină mintea la cap». Un text al lui Heidegger aduce mai degrabă cu o cameră de tortură decât cu o mostră de scris“ (pp. 78-9). Trebuie remarcat că metoda „torţionarului“ Heidegger înfrânge cu succes şi azi rezistenţa multor victime.