ŞTEFAN BOLEA: HADES ROMÂNESC

Virgil Leon îşi începe cel mai recent volum de poezie (PS, Cluj: Idea Design & Print, 2018) cu o invocare a muzelor, care pare a sta la antipodul dictonului schopenhauerian din Parerga und Paralipomena: „nu-ţi trata muza ca pe o prostituată“. „Cântarea noastră s-o începem/ cu Muzele:/ Mama Omida,/ mătuşa Tamara,/ Sexy Brăileanca,/ Simona Sensual,/ Renata,/ Naomi,/ Nikita,/ Urania,/ Vrăbi./ Să-ncepem dar cu voi, o Muze,/ pe DOREL Autostivuitorul/ părintele slăvindu-l cu imnuri/ ce-n ROMÂNICA întruna desfată/ cugetul său mare.// “ (p. 6) Distanţa de la personajele lui Hesiod la „zeii“ analfabeţi şi la „muzele“ siliconate din „Românica“ e cea de la aur la prima materia: avem opera alchimică inversată. Această nouă Descriptio Moldaviae nu este nimic altceva decât radiografia unui Infern.

România este o zonă din „McLume“ (p. 35), în care capitalismul e echivalent cu hoţia, ori un „Penalistan“ (p. 36), în care legea se confundă cu amnistia („furaţi liniştit, că îi graţiem pe toţi, să scăpăm şi noi“), bine definită ca „ţară a lui decât“ (p. 36). Ţara lui decât sau a lui ca şi, imbecilă şi incultă de sus până jos: „…până ce cresc votanţii/ şi scad locuitorii,/ până ce vine/ un viitor mai bun/ decât cel prezent,/ până ce coboară/ sabia lui Zamolxe/ peste Sulaina Cenăl,… – The ducks/ come from the trucks.// “ (p. 17) Prostia post-decembristă e devastatoare. De la engleza lui Ion Iliescu, care, voind să explice genealogia poporului român, a susţinut că raţele vin din camioane (vrând să spună că „dacii provin din traci“), la abrevierea premierului Viorica Dăncilă, „Euro douăzeci-douăzeci“ nu e decât un pas.

Impresia mea e că spectacolul politicii cretinoide, prezentat magistral de Virgil Leon, indică faptul că prostia are un substrat demonic ori caracterul unui dezechilibru mental: am ieşit din comunism şi am intrat în alt coşmar, în care „rândaşi ai bancnotelor“ (p. 25) îşi asezonează hoţia cu exprimarea unor corigenţi. „Golaniadă,/ Cătuşiadă,/ Sorosiadă,/ Pulaniadă,/ Penalistan,/ Belina,/ Câcâna,/ Deveselu,/ … postadevăr,/ datorie suverană//“ (p. 36). Diatriba lui Leon este uneori elegiacă: „«Niciodată»-i cuvântul cuvenit/ mie, trimis şi-aşteptat/ în smoala însingurării.//“ (p. 67) Alteori, anti-capitalismul său capătă o dimensiune filosofică, în care frigul şi vântul ne aduc în preajma disocierii, în inima unei glaciaţiuni schizoide: „Straniu sună paşii,/ parcă altcineva ne păşeşte./ Clonţul veacului ciocăne-n ţeste./ Vântul scurmă, nu bate.// Ce fel de lume-i asta/ în care pentru valoarea adăugată/eşti taxat, deci pedepsit?/ Azi până şi tusea-i productivă./ De când cu încălzirea globală,/ e tot mai frig.// “ (p. 60)

Departe de a fi o parodie, volumul poetului clujean dă o impresie răscolitoare asemenea unui horror. Fiindcă în cazul în care trăim într-un asemenea infern schopenhauerian, singurele roluri disponibile sunt cele de victimă şi demon. şi parcă ţi-e silă să ai aceeaşi partitură ca Dăncilă sau Dragnea… PS-ul lui Virgil Leon ar trebui trimis de nasa în spaţiu la fel ca sonatele lui Mozart şi Bach: extratereştrii ar putea să reconstituie infernul României post-decembriste pe baza algoritmului din această plachetă. Lângă modelul României căzute ar trebui să fie reprezentată silueta Eternului Dezgust.