POEME DE MARIANA CODRUŢ

jurnal pe sărite. duminică

 

sînt nopţi cînd inima doar pîlpîie.

înfrigurat, urmăreşti diagrama pîlpîitului

pe ecranul minţii. urcă şi coboară

în unghiuri bruşte după cum descoperi

că ai înţeles prea tîrziu multe întîmplări,

că revolta a făcut mereu gol în jurul tău,

că e posibil să nici nu exişti cu adevărat…

 

(dar, dacă nu exişti, cine a văzut

pe cerul toamnei unghiul de larmă

din care s-a desprins cocorul

vînat de vulturul auriu?)

 

auzi vîntul zbuciumînd copacii.

sigur el naşte ideea: de exişti, viaţa ta

e doar intervalul necesar să te obişnuieşti

cu gîndul (nostalgic distrugînd frumuseţea)

că vei muri. restul e iluzie.

 

(dar spicele înflorite pe care le-ai văzut

făcînd graţii în stînga şi-n dreapta?

dar albinele – revelaţiile lor,

mici şi pe cale de dispariţie? dar grija

cu care le iei, amorţite de frig, în palme

şi le sufli cald peste aripi,

ca vitele peste faţa pruncului sfînt?)

 

îţi pui capul pe braţe printre valuri de spice.

toate lucrurile din casă îşi pun capul pe braţe

printre valuri de spice. tu le vezi în întuneric,

deci există. ele nu te văd – tu nu exişti!

 

(dar atîtea dovezi că ce nu se vede există uneori

mai sigur, mai clar decît ce se vede? fiindcă

mai vie-i bătaia inimii sale singuratice,

mai puternic pulsul, mai rebele simţurile.

fiindcă el se opune lui nu. fiindcă trăieşte

împotriva nevederii şi, cînd se detestă,

chiar împotriva-ntrebării:’la ce bun…?’.)

 

şi, iată, sub straturi de umbră şi negare,

mistica vieţii are flacăra tot mai decisă iar

frumuseţea convieţuieşte în pace cu moartea.

umăr la umăr merg frumuseţea şi moartea

(amîndouă curate ca fagurii de albine).

tijele lor clătinate de vînt se ating,

polenul din cupele-adînci se amestecă şi…

şi sîngele urcă iar în inima ta.

 

 

cel liber

 

cel liber e teroarea supremă a tuturor.

 

dar el e numai un cărăbuş de mai

vînat noaptea şi băgat în cutii de chibrituri

de puştii doritori să-i ofere a doua zi,

magnanimi, pacea.

 

în timp ce bietul cărăbuş

ar vrea mai curînd să i se ceară capul

pe loc, acum şi aici.

 

 

 

nebunia poeziei e mai mare

decît nebunia banilor, a sexului

ori a minciunii – religii eterne.

 

ce poate fi mai nebunesc

decît poezia invincibilă a lumilor

clădite pe creştetul unui zeu

cu care el a deflorat la naştere

sexul mamei sale?

 

 

la hotarul lichid

 

intram în Prut pînă la brîu şi înotam cîineşte.

de simţeam că rîul e gata să-mi smulgă

faţa din piept, ieşeam gîfîind la mal.

(şi, totuşi, poate coborînd foarte jos,

găseam mai repede drumul spre-afară.

sau poate măcar construiam un altar

din fiinţa mea candid-inutilă…).

 

fugeam apoi pe sub sălcii printre rugi, sînziene,

muşeţel şi baligi de cal, pe sub soarele-n flăcări –

un bizon cu mari boaşe plutind în albuşul zilei.

 

cînd cineva spunea vreun cuvînt, părea chiuit

în tîrgul de duminică. şi atunci, toţi o rupeam

ca proştii la fugă, sub tălpi cu pietrişul sfîrîind,

în cap cu patria noastră coaptă de vară,

de gloria cu flori roşii pe laturi.

 

 

ca liliecii catifelaţi şi sîngeroşi

 

obscenitatea e lihnită de glorie

gloria e lihnită de obscenitate

– două surori incestuoase

cu limbaj obscen.

 

ce nu creşte şi nu se arată în linişte

sau nebuneşte e obscen. de aceea

tot ce ţîşneşte din pămînt

şi tot ce coboară din cer e nobil.

 

dacă n-am ochi decît pentru ce vine

din cer şi din pămînt

înseamnă că stau atîrnată în vid

ca liliecii catifelaţi şi sîngeroşi?

 

 

supunere

 

…Dumnezeu e şi gîndul-constructor

brusc ivit din neputinţă şi abandon.

înghiţită de el, îmi trag puterea

din supunerea mea luminoasă.

cum dar să nu spun că Dumnezeu

e apogeul, forţa marii slăbiciuni?