MIRCEA TOMUŞ: MUNŢII

Pentru Lia

 

Realitatea lor este, în primul rând, realitatea lanţului lor, ca un zid crenelat, descrescător, de la dreapta la stânga, de la Apus la Răsărit; crescător de la stânga la dreapta, de la Răsărit la Apus. Realitatea lor, apoi, ca materie; de piatră; de stâncă; de cristal albastru bătând în verde, ca spărtura de sticlă groasă. Alteori, de zăpadă; de gheaţă; de cristal alb, luminos; lumină cristalizată. Alteori, de piatră şi pământ, dungaţi cu alb. De fâşii lungi de zăpadă şi gheaţă. Ca nişte cadavre vechi, pietrificate şi îngheţate, de leoparzi uriaşi. Alteori de abur, albăstrui-verzui, al unei combustii subtile şi pure, susurând uşor.

Realitatea lor este şi realitatea lanţului lor de piscuri, coame, prăpăstii şi văi. Cu numele lor vibrând pe pânza cerului, ca nişte ieroglife ale unor simboluri adânci; şi înalte. De la dreapta la stânga: dincoace de adâncitura prin care se strecoară, şerpuind, Oltul,  câteva coame, prelungite dintr-una în alta, de înălţime mijlocie, care cresc, pieziş, în  construcţia triunghiulară, cu vârful teşit, foarte uşor vălurit, a Muntelui Suru; apoi, umărul rotund, venind cumva din spate, al Tătarului; apoi, vârful teşit al Budislavului. După care, înălţimea crenelată a piscului Ciortea, ca o coroană veche, mohorâtă şi înaltă, de piatră. La poalele ei, într-o vale adânc brăzdată de crăpături piezişe, căldarea unde stă, cocoţat, Lacul Avrigului. Coama de deasupra se lasă în jos, într-o şa rotundă, în mijlocul căreia creşte stânca adânc crăpată a Bătrânei; coama creşte din nou, ca să se înalţe, ascuţit, în piscul Puha, prelungit în înălţimea care se numeşte Scara. De aici, iar un traseu coborâtor şi mai lung, care se rotunjeşte, în altă şa, pentru ca să crească în vârful frumos, cu profil ascuţit, triunghiular, al Şerbotei. Încă o linie descendentă şi încă o afundătură, după care urcuşul pieziş care se proiectează, vertical şi înalt, în piscul maiestuos al Negoiului. E mai ridicat, mai masiv şi mai pronunţat decât tot ce este în jur. Linia lui, proiectată pe cer, coboară, apropiindu-se, la un fel de turn intermediar, un donjon veşnic mohorât şi tăiat de scobituri, pe verticală, care marchează Strunga Ciobanului. De aici, coama urcă la înălţimea ascuţită a Negoiului Mic, ca un clonţ pieziş, pentru a se apropia în coama cocoţată, mai întâi, apoi prelungă, a Muntelui Tunsu. Înălţimile crestei continuă din spatele nevăzut al Negoiului, unde stă ascuns vârful Călţun, cu lacul lui albastru şi curat subţioară. De acolo creşte şi iese la vedere urcuşul în trepte spre Lăiţel, după care iarăşi o linie ascendentă, bruscă şi numai în parte văzută, care duce la Muntele Laiţa. El stă, deasupra vârfurilor din stânga Negoiului, ca o construcţie uriaşă, trapezoidală, susţinut de prăpăstii verticale şi adânci. După care se vede o parte din coama rotundă şi prelungită a Paltinului, care înconjoară Căldarea Bâlii, în care stă, legănat, parcă, de nevăzute braţe, Lacul, cu insuliţa lui. Apoi, pe linia de contact cu cerul, se vede un umăr din piscul Capra şi se arată, întreg, prelung, cu pisc masiv şi coame zimţate, vârful Vânătoarea lui Buteanu; coama lui, brăzdată pronunţat de văi de piatră, vine şi ea, mult înspre şes, cu masivul păduros, în care avea să fie tăiate rănile adânci şi prăvălite ale Transfăgărăşanului.

Mai departe, lanţul de piatră continuă, scăzând, pentru a se pierde în adâncimile dinspre Răsărit. De aici, piscurile nu sunt decât un şir de valuri încremenite. Rar, în zilele cu cer limpede, spălat, se năzăreşte, deasupra depărtărilor pierdute, chivotul trapezoidal, de piatră, al înălţimii care are, în capătul ei dinspre Olt, vârful Viştea Mare, iar în cel dimpotrivă, pe al Moldoveanului.

Dacă locul vederii se schimbă, cu patru-cinci kilometri, mai la stânga, zidul înalt şi crenelat, de piatră, îşi aranjează altfel conturele. Mai întâi, Negoiul creşte în înălţime şi pare a se apleca pe-o rână, ca o uriaşă fiinţă sprijinită într-un cot. Apoi, dacă deplasarea continuă, întocmai ca în decorul unui spectacol, unde panourile sunt trase pe cabluri nevăzute, înălţimea rotunjită a vârfului Călţun îşi pune în lumină, faţa ei bătrână, scrijelată adânc. Cele două masive, Laiţa şi Lăiţelul, îşi schimbă şi ele raporturile şi dezvăluie noi forme abrupte şi precipitate. Sub coama scurtată a Paltinului, încep să se distingă conturele crestei Muntelui Doamnei şi ale vârfului Bâlii. De la alţi câţiva kilometri, mai la stânga, iese în primplan Vârful Buteanu, ocupând centrul tabloului, în vreme ce Negoiul se trage în dreapta, scade în înălţime şi începe să-şi dezvăluie prăpăstiile, până acum nevăzute, ale coastei sale de Răsărit. Încă mai de la stânga, în centrul imaginii este tras masivul înalt şi ascuţit al Colţilor Viştii, cu Moldoveanu în urmă, în vreme ce Vânătoarea lui Buteanu se deplasează spre dreapta, pierzând din masivitate, iar Negoiul scade şi se alungeşte, rămânând numai cu amintirea gloriei sale. În schimb, prin efectul perspectivei, acolo, departe, în dreapta, unde nu se mai distinge fundătura de vale prin care îşi face loc Oltul, Muntele Suru iese în primplan, depărtat, totuşi, dar nu prea înalt, ca un reper de margine, care închide tabloul.

 

1 decembrie, ora 12,45

De la Şaua Doamnei încoace, pe Laiţa şi Lăiţelul şi mai încoace, un plafon gros de nori, grei şi imobili, cenuşii, fără lumină. La stânga, însă, şi în depărtare, o deschidere de cer deasupra lor şi lumina soarelui din amurg, tocmai din partea dimpotrivă, rămasă acolo şi scoţând albul lor strălucitor, de porţelan curat, în evidenţă; iar ei, ca un zid crestat, lung, alb şi curat, pierzându-se în depărtare.

 

2 decembrie, ora 13

Luminaţi, acum, de la Paltinul încoace. Albul lor de cretă lucie, cu lumina ei proprie, iradiind. Zdrenţe albe de nouri, rupte pe coame şi prăpăstii. Albul scoţând în evidenţă albul, acest paradox. Zonele intermediare, în principiu, ar trebui să fie măcar fumurii, dar tot albe, cu alb de altă consistenţă, după cum de altă consistenţă e albul mineral al munţilor faţă de cel păstos al norilor.

 

3 ianuarie, ora 13

După câteva zile de ceaţă luminoasă, care i-a acoperit în întregime, de parcă nici n-ar fi fost acolo, albi luminaţi, de cretă lucitoare, cu laturile de relief tot albe, dar un alb fără lumină. Imaginea lor, cioplită în-
tr-o tehnică de gravură, cu un cuţit fin, care taie consistenţa de alb pur, sculptându-i  marginile de umbre. Astfel, albi luminaţi şi curaţi, umbriţi de sine şi prin sine, înălţaţi în soarele rece, purificat de căldură, ca de ceva străin. Pe frontul piscurilor înlănţuite.

Mai jos, rămăşiţe de ceaţă, ca nişte imense şi diafane fuioare albe, rupte şi aşezate într-o lipsă de noimă profund decorativă.

 

5 ianuarie, ora 12,30

Câtă vreme soarele a fost deasupra lor şi oarecum în spate, contururile de relief, ale piscurilor şi prăvăliturilor, au fost umplute de umbră. Erau, atunci, albi, de marmură strălucind în lumină, sculptată cu tăieturi energice de umbră deasă, ca de un tăiş de topor. Când astrul s-a deplasat lateral, spre dreapta, adică spre Apus, lumina i-a îmbrăţişat în întregimea lor, învăluindu-i într-un alb sticlos şi curat. Formele lor sculpturale nu mai aveau conture, ci se modelau blând, din tonurile muzicale de alb, sumă a culorilor topite în lumină. Formele lor păreau că sonorizează blând şi tăcut, figurându-se, una prin alta,  din pulsaţia jocului razelor pe albul zăpezii.

 

7 ianuarie, ora 16,30

Acoperiţi de pâcle informe, de culoarea cenuşii, care stau acolo, la locul lor, ca nişte munţi de lână brută, murdară. În două, trei locuri, degajări vagi în care, printr-un fel de miracol al reflexiei luminii, ajunge paloarea soarelui, conturând ipostaza aburoasă, abia recognoscibilă, a unor văi (goluri), a unor formaţiuni (muntoase).

 

9 ianuarie, ora 14,30

Albi, de cretă marmoreeană, în albastrul uşor decolorat şi diafan; de dedesubt, o fierbere vaporoasă de aburi leneşi, ca de vată, dar sfâşiaţi şi umflaţi, de consistenţa lânii, dacă ar fi o lână atât de neverosimil de albă şi pură. Ridicându-se, în dreptul Căldării Negoiului, ca o formaţiune amplă, tinzând sau descinzând dinspre creste. La culmea trapezoidală a Muntelui Suru, venind de dincolo, dinspre nimicul de acolo, o pătură streşinită din acea materie albă şi uşoară, învelind creasta vag vălurită. Iar în jos, fierberi diafane, fără căldură, scot aburi curaţi, de un alb pur, imaterial.

 

12, 13 ianuarie, ora amiezii. Notaţii din urmă

Albi, crestaţi, materiali, dar de o materie uşoară şi, totuşi, consistentă. Cu lumina bătând astfel asupra lor încât le sapă, dar uşor, delicat, toate conturele ascunse; un blând dialog între alb şi negru, perceptibil, dar evanescent, ca o muzică abia simţită. Şi, acum, în liniştea şi odihna lor, de alb cu negru stins, mai mult un gri moale, raporturile lor de înălţime reliefându-se calm: văile, coamele, piscurile, prăpăstiile. Unele mai înalte decât altele; unele deasupra, altele dedesubt. Raporturi evidente, palpabile cu văzul, dar, culmea!, exprimate muzical, ca într-o dramaturgie pe cât de amplă şi maiestuoasă, pe atât de umană şi firească. O înfrăţire a înălţimilor diferite, pe gama unor precipitări aeriene, ca un zbor static, plutire calmă. Expresia diafan materială a ideii morale potrivit căreia, de la o anumită altitudine în sus, înaltul şi cu mai înaltul şi cu şi mai înaltul şi cu cel mai înalt sunt frăţeşte egali, în înălţimea lor.

 

18 ianuarie, ora 12,15

Zi aburoasă; rece, luminoasă, dar aburoasă. Lumina vine de la soarele, care se străvede printre norii de abur rece. Acoperiţi ca de-un cearceaf, alb cenuşiu, de aburi plutitori. Numai într-un loc,  nu o spărtură, nu ceva ca o fereastră, ci, ieşind, din abur rece, cu fiinţa lui de abur rece şi alb, Negoiul. Piscul lui triunghiular, desenat clar, dar tot cu o linie alburie, pe fondul de abur; el însuşi, de abur. Uşor şi rece. Prezent, acolo, la locul lui.

 

25 ianuarie, în jur de ora 13         

Zi noroasă de iarnă. Plafon de nori cenuşii-alburii, drept şi compact, ca un tavan, venit dinspre nord până deasupra lor. Dincolo de ei, se bănuieşte seninul sau, poate, un alt plafon, mai înalt şi luminat. Încât acolo, de-a lungul zidului lor, este o spărtură, mai albă, încărcată de lumină difuză. Piscurile din stânga Negoiului se fierăstruiesc, descrescătoare, conturându-şi reliefurile crestăturilor prin griuri ceva mai consistente. Contrastul este aproape blând, molcom, între albul lăptos al zăpezilor înalte şi griurile şterse ale umbrelor. Dincoace de Negoiu, deschiderea luminoasă este mai mare şi mai plină de albul cald. Crestele, vârfurile, căldările şi văile se oferă, legănate, ca-ntr-un balans moale, pe tot largul, privirii. Dungile de relief sunt abia vizibile, abia sugerate prin tonuri de alb. Pete imateriale de alb cald, cu ceva gălbui, se aştern pe văile încăpătoare de deasupra zonei compacte, de negru murdar şi ţepos, a pădurilor.

 

3o ianuarie, ora 16

Senin, tot cuprinsul, şi rece. Văzuţi, în ansamblul lor, panoramic, de la trecătoarea Oltului, în dreapta, până în stânga, la limitele tabloului, unde par că se scufundă, în adâncimi. De la depărtarea care îi cuprinde astfel, par mai mici, un lanţ puternic, în partea lui de jos, acolo unde cresc parcă din ramă şi o dublează. Albi, cretoşi, cu umbrele reliefurilor interne vagi, aproape şterse, dar cu fraza muzicală a vârfurilor, coamelor şi văilor, întreagă, de la un capăt la altul, chiar dacă estompată oarecum, ceea ce presupune că, atunci când sunt aproape, se exprimă în forte, pe când acum, la oarecare depărtare, în piano.

Aşa cum sunt, întregi, văzuţi întregi, se şi pronunţă, se exprimă, pe ei, întregi, în ansamblu, în totalitatea lor; în totalitatea semnificaţiei lor, spusă fără resturi, fără ascunzişuri sau presupusuri. Un întreg, pe cât de întreg, pe atât de explicit, în semnificaţie proprie, şi pe atât de încriptat, în semnele care traduc această semnificaţie, care nu sunt semnele cunoscute, de obşte, în termeni de teorie muzicală, cromatică, ori volumetrică; semnele lor sunt ei înşişi: lanţul lor crestat, succesiunea de piscuri şi văi, alternanţa de coame şi căldări, raporturile lor de altitudine, dar şi cele de luminozitate, jocul umbrelor palide, pe suprafeţele întinse şi accidentate de alb luminos, dar nu strălucitor, deşi soarele de iarnă îi îmbracă în emisiunea lui străvezie, care e întreagă şi uniformă, fără detalierea razelor. Povestea, mesajul lor, pe cât de limpede, aşa cum e văzut, pe atât de ascuns, enigmatic, numai de ei ştiut.

Cum spun ţăranii, despre Dumnezeul lor:

– Ştie Dumnezău, Sfântul…

– Ştiu ei, Munţii…

 

25 februarie, ora 16

Cerul senin, tot, şi albastru, un albastru curat, nu prea intens, dar uniform. Munţii, luminaţi, din dreapta, de soarele ajuns la jumătatea distanţei de punctul lui final, dintre înălţimile rotunde ale culmilor din Apus. Albul lor de cretă este atât de intens şi uniform, în baia de lumină întreagă, încât umbrele nu par numai tăiate net, ci se aşează, pe materia văroasă, ca un alt fel de materie, un cărbune plin, omogen şi fără strălucire. Din acest efect de lumini şi umbre, care este unul de alb curat şi negru intens, cea mai câştigată este coama uşor tremurată a Şerbotei, pornită din piscul triunghiular şi avântat, ca un frate mai mic al Negoiului, şi apropiindu-se, şerpuită şi coborând, până în tuşele tari ale altui negru, al pădurilor, ca nişte haşuri oblice şi îndesate. În regia fericită a luminii, dintr-un moment unic al zilei, muntele Şerbota, altfel un masiv de rang secundar, îşi trăieşte ora lui de glorie, arătându-se curat şi luminat, în esenţa pură a fiinţei sale.

 

28 martie, ora 13

Albi, compacţi, cretoşi, parcă fără umbre, plini în albul lor curat. Deasupra, un strat de nori pufoşi, ca o plapumă groasă, peste care se trage pânza albastră a cerului material.

Peste o jumătate de ceas, norii se transformă în altceva, într-un fel de strat de scame alungite, în dungi paralele de alb, dublate de trese, ca ascuţite, de umbră uşor cenuşie, ca o materializare încremenită a vânturilor tari care şterg, acolo sus, lanţurile piscurilor tăioase, într-o mişcare împietrită, dinspre departele nevăzut înspre apropiatul alb, cretos.

 

Început de aprilie

Tablou. Registrul de sus: cerul albastru, siniliu, cu acel albastru străveziu, cu care bunicile limpezeau rufele albe.

Registrul de mijloc: munţii albi, alb compact, material, de cretă.

Mai jos: reţeaua neagră, subţire, a crengilor neînfrunzite, din grădini.

Şi mai jos: tufele rotunde, umflate, de forsithia, gold regen, galbene, un galben tare şi viu, vibrând din miile de inflorescenţe grupate într-o singură pată de culoare.

Registrul de jos: covorul dens, verde, al ierbii din grădină, care închide tabloul.

Rama lui, ziua de azi, în efemera ei eternitate.

 

27 mai, ora 13

Ieşiţi din norii albi, apar, pentru prima dată, întregi şi brăzdaţi cu alb. Nu este ca şi când  albul s-ar fi retras şi ar fi făcut loc petelor largi de materie pietroasă, vineţiu cenuşie, ci ca şi când integralitatea lor de pământ şi stâncă, proclamată din nou, prin intensitatea grea a culorii, apare crestată, în general, de sus în jos, perpendicular şi oblic, de dungi albe cu margini neregulate, mai mult zdrenţuite. Sunt adânci tăieturi, în trupul lor, al munţilor, răni primitive şi grosolane, exprimate în albul curat; de aici, impresia de straniu, de neverosimil: cum poate, un corp sănătos şi tare, de piatră neagră, bătând spre indigo închis, să sufere, să sângereze în alb?

 

11 iunie, ora 19,30

Sub o boltă care, pe margini, îşi pierde albastrul ei curat într-o cenuşă alburie, lanţul lor întreg îşi sculptează, destul de amănunţit, relieful, într-un joc de umbre şi penumbre şterse, întins pe toată întregimea lui. Din dreapta, de departe, soarele în declin îl luminează cu un fascicol lung de raze transparente, care pun o tuşă întinsă de gălbui subţire, diluat, cu tonuri vagi de oranj. Dedesubt, în umbră, domină un cenuşiu oţeliu, dar fără strălucire, în care abia se distinge păinjenişul fin al reliefului.

După o jumătate de oră, zona de gălbui oranj, şi mai diluat, aproape translucid, se ridică pe crestele care depăşesc o limită trasată lung, oblic, de la dreapta la stânga, ca o linie fină, aproape pierdută. În ora înclinată decisiv, restul de culoare apoasă se pierde treptat, diluat în albul cenuşiu al bolţii. Apoi aceasta, bolta, începe să-şi regăsească tonurile vineţii, scoţându-le din sine, în vreme ce trupurile munţilor, de piatră veche, de un negru murdar, se aşează în propriile forme din care noaptea începe să iradieze, absorbindu-se.

      

1 iulie, ora 19,15

Întinsă, în toată lungimea ei, hora prelungă de creste; în primplan, vălureala mai prelungă, dintre Suru şi Şerbota, cu creasta crenelată a vârfului Ciortea, panta abruptă, din care răsare înălţimea cocoşată, săpată în dungi verticale, a Gârbovei, după care se urcă, prelung, spre Scara şi apoi vârfurile mai îndepărtate ale muntelui Puha, de unde se lasă valea, oblic domoală, înspre masivul Negoiul. Soarele, undeva în dreapta şi încă sus, în culisele scenei, răspândeşte o lumină egală, prin care se modelează formele molcome şi se decupează pata de umbră a crestei lungite a vârfului Şerbota. Un nor de forma unei bărci, cu o cocoaşă la un capăt, nu prea mare, pluteşte în gol şi-şi proiectează umbra peste pata întinsă de culoare vineţiu verzuie, luminată din interior. Cerul este o pânză albăstruie, decolorată spre alb, întinsă peste tablou. Apoi, din spatele privirii, înaintează o pătură cam subţire de nori vaporoşi, cenuşii, ca un plafon mobil. Mai lasă, până la lanţul de creste, parcă scăzut, acum, în noua distribuţie a luminii, un coridor fără culoare, ca un tărâm al nimănui, sub care munţii, coborâţi pe o treaptă mai jos, îşi pierd lumina din interior şi devin opaci şi neutri, ca modelaţi din umbră. Numai crestele cele mai înalte, delimitate de o diagonală lungă, care taie Negoiul pe dedesubtul piscului său triunghiular şi înaintează, drept, decupând crenelurile înalte din masivul Vânătoarea lui Buteanu, rămân scăldate de lumina întreagă, încă proaspătă, în luciul ei. Apoi, după încă un timp, doar cele mai ascuţite piscuri sunt însemnate de strălucire, ca nişte balize într-un ocean de umbră. Apoi se scufundă şi ele şi tabloul se organizează, pentru ora de seară, în ultimele lui trei registre: plafonul sur, intervalul aton, de un alb spălăcit, şi frământarea prelungă, pământoasă, a crestelor întunecate.

 

27 iulie, ora 17,45

Acoperiţi de nouri de ploaie, pe trepte de cenuşiu, de la aproape negru, întunecat, la alburi sure şi degradate; formele, şi ele, într-o automişcare statică, izvorând din sine şi înecându-se, ca să se topească şi să se piardă, tot în sine: fragmente de sfere aburoase, largi întinderi plane, oscilând, de la orizontale vagi la perpendiculare abrupte. Dar această învălmăşeală, ca şi cum ar emana, într-un plan mai apropiat, o vagă formaţiune străvezie, nu mai este aburoasă, ci de consistenţa uşoară a unei pulberi omogene, o ceaţă difuză, fără lumină dar şi fără întuneric, cumpănă plutitoare, la mijlocul dintre alb şi negru.

 

28 iulie, ora 19

Ploaia a fost, peste munţi, văzută de la distanţă, o ceaţă ca de făină de cenuşă, uşoară şi stând pe loc. Acum, că s-a dus, pentru că aşa se spune despre ploaie, că s-a dus, dar, în realitate, n-a plecat nicăieri, a dispărut, pur şi simplu, absorbită de nimicul care este în golurile din jur, munţii au rămas, vineţi, fără lumină, deci fără umbre, adică fără relief. Panouri de o culoare, dacă i se poate spune culoare, atonă, care nici albastru, nici verde, nici vânăt nu e, poate doar un negru sur, degradat şi oarecum murdar, şi cerul, deasupra lor, abia distinct, vag cenuşiu-alburiu, ca o faţă a nimicului.

 

25 august, ora 9,15

După ploaia de-azi-noapte, ca după o bătălie, au rămas trupurile albe, diafane, ale monştrilor ucişi, ca nişte întruchipări fantasmatice de abur pur, care îi acoperă în întregime. De după vagi promontorii de cretă aeriană, se vede câte-un umăr de coastă, verde cenuşiu, ca spălat cu-o leşie celestă.

 

11 septembrie, ora 19,15

Sunt încă fără pic de zăpadă şi se vede lanţul lor întreg, cu crestele vălurind, ca o frază muzicală cunoscută. Au o culoare nedefinită, un amestec de verde pietros cu brunuri închise, către violet stins, pământos. Sunt ca puşi cu o pastă nu prea moale, dar nici de tot dură, spre cristalin, pe o coală de hârtie de un albastru palid; în partea ei de jos, deasupra lor, este ca şi cum cineva ar fi risipit un praf de ocru pal şi puţin galben, apoi, cu un tampon de vată, l-ar fi întins pe hârtie, cu mişcări circulare, foarte puţin apăsate; rezultă tonuri vagi, inegale, cu palide umflături mai pronunţate, ca de abur, între goluri nesigure. Drept în mijlocul colii albăstrui, cam deasupra Negoiului, trei sferturi de lună de mucava sfâşiată, albă, curată.

 

23 noiembrie, ora 9,30.

Cu o zi înainte, a fost lapoviţă, trecută în ninsoare umedă. Peste noapte, s-a-nseninat şi-a îngheţat; este ceva mai mult decât un pospai de zăpadă, albă, curată şi fragilă. Înspre munţi, stăruie nori cenuşii, aburoşi, sfâşiaţi şi învălmăşiţi; printre rupturi accidentale, se străvăd coastele, cu ţepii ascuţiţi ai pădurilor înzăpezite, şi câte-un pisc alb, ca de cretă. Mai la dreapta şi sus, ceva ca un glob de lumină, albă gălbuie şi rece, ascuns sub poclade de lână. De-acolo se-aşteaptă să iasă soarele, în scenă, şi să schimbe tot, aducând poruncile lui de lumini şi umbre, să rostească ceva cu un glas tăcut, strălucitor şi înalt.

 

12 decembrie, ora 7,40.

Spre răsărit, sticla cerului este verzuie, un verde uşor şi străveziu, bătând în albastru pal. Pânze de nori sunt rupte, pe alocuri, şi textura lor, sfâşiată şi întinsă, este luminată cu oranjuri lichide, plutind, suspendată, ca elemente de decor într-o scenă circulară. Drept deasupra capului, o formaţie mai consistentă, ca o draperie de catifea aburoasă, are o margine strălucitoare, în alb spumos, după care urmează pensulaţia largă şi liberă în apele portocalii şi roz. Discul soarelui nu este de găsit, încă, deşi lumina inundă cerul, ca o apă subţire. Spontan şi fără tranziţie, verdele transparent trece într-un albastru pur şi evanescent, oranjurile se topesc în galben şi ocru, fără strălucire, iar cuta groasă a draperiei de deasupra noastră se albeşte, simplu şi aton. Soarele tot n-a apărut, munţii continuă să fie luminaţi, limpede şi egal, în stânga crestelor de la Bâlea, în timp ce, în dreapta, formaţiile mohorâte şi masive, de dincoace de Negoiu, rămân întârziate într-o noapte de umbră, ca mânjite cu fum rece.