a5

Ceremoniile deznădejdii: Emil Botta

Iulian Boldea

Un adevărat ceremonial al deznădejdii, alcătuit din scepticism, expresie abulică şi un anume „alexandrinism“ (Eugen Ionescu), materializat în rafinamentul sumbru al dicţiunii lirice – acestea sunt, contrase, particularităţile poeziei lui Emil Botta. Eugen Ionescu sublinia, de asemenea, teatralitatea poemelor, eul găsindu-se într-un permanent dialog cu sine, asumându-şi un rol, o mască, un ritual al existenţei tragice. Hamletianismul lui Botta, de care s-a făcut atâta caz, nu e neapărat o poză. Există, în alchimia acestei ipostaze, destulă autenticitate, suficient adevăr al fiinţei şi al rostirii, după cum se pot distinge reflexe de îndoială şi de scepticism, de livresc şi de expresivitate studiată, într-un amestec în care elementele componente specifice sunt greu de disociat.

După debutul în Bilete de papagal, din 1929, Emil Botta publică volumele de poeme Întunecatul April (1937) şi Pe-o gură de rai (1943). În 1976, apare Un dor fără saţiu. Mihail Sebastian considera că poezia lui Botta este „apariţia cea mai interesantă“ în „promoţia lirică a ultimilor ani“, iar Ştefan Aug. Doinaş nu ezită să afirme că „după Arghezi şi Ion Barbu, Emil Botta este cel mai mare făuritor de limbă poetică românească modernă“. Critica literară a încercat să fixeze, cu mai mult sau mai puţin aplomb, specificul liricii lui Emil Botta, subliniind fie „imitarea divagaţiei demenţiale, însă prin Shakespeare“ (G. Călinescu), fie „galanteria funebră“ (Vladimir Streinu), „jocul solemn“ (Ovidiu Papadima), „poezia antiretorică“ (Gheorghe Grigurcu), sau „plurimorfismul“ (Dan C. Mihăilescu). Cornel Ungureanu subliniază predilecţia nocturnului sau analogiile cu spectacolele de pantomimă, după cum Cornel Regman remarcă ideea fondului medieval pe care se înalţă edificiul poetic: „Terminologia poetică e întru totul adecvată transmiterii acestui conţinut de nelinişti, care apelează din plin la elemente ale lumii feudale, în dubla-i ipostază de ev al terorilor şi de galanterie cavalerească“.

O astfel de lirică relevă un joc de măşti şi de roluri, autorul camuflându-şi emoţiile, scrie G. Călinescu, sub „derizoriu“. Sarcasm, livresc, rafinament, cultul măştii şi al rolului, sunt doar câteva dintre trăsăturile caracteristice ale acestei poezii: „Emil Botta nu este un poet de mari teme lirice. S-ar putea spune că sarcasmul şi până la un punct intelectualismul îi taie suflul respiraţiei. Dar ce gust nou pentru literatura noastră are umorul sarcastic şi rafinamentul intelectual când reuşesc de atâtea ori să se combine în poezia sa, după o armonie proprie, cu accentele unei discrete şi simple elegii“ (Vladimir Streinu). Desigur, în comentariile consacrate poeziei lui Botta, critica a subliniat şi alte constante, de la „înclinarea spre badinerie, ba chiar spre farsă“ (Mihail Sebastian), „gustul pentru macabru şi teatralitate“ (Eugen Simion), la un „monolog al solitarului creând iluzia comunicării cu un public în faţa căruia se preface a-şi descoperi resorturile spirituale profunde“ (Ion Pop). Un spirit „dionisiac“, care „spumegă până la hotarele conştiinţei“ descifrează în această poezie Edgar Papu, însă accentele şi reflexele expresioniste nu sunt nici ele absente, Emil Botta fiind, zice Vladimir Streinu, „un poet cu deosebire al morţii, lirismul tanatologic fiindu-i o altă trăsătură a identităţii sale“. Nici semnificaţiile existenţialiste nu pot fi eludate din poezia lui Emil Botta, care, „dincolo de tiparele romantice şi expresioniste“ (Doina Uricariu), rămâne „unul dintre ultimii mari poeţi români a cărui operă se situează în continuitate romantică: dar nu de puţine ori, romantismul său se colorează expresionist sau se autoparodiază“ (Cristian Moraru).

Nostalgii şi himere, fascinaţie a neantului şi adieri ale transcendenţei, poemele lui Emil Botta se abandonează unor ceremonii ale spaimei de a fi, dar şi unor rătăciri iniţiatice în căutarea sinelui pierdut şi a esenţelor tainice ale universului. Intensitatea ambianţei, în care trăirile vibrează misterios şi melancolic, e transcrisă cu claritate în poezia Anotimp, elogiu adus „himericelor bolţi“ ale toamnei, reprezentată în toată splendoarea accesoriilor decorului autumnal (viori, fluiere, naiuri, „stelele-n ruină“, „înaltele, cereştile drumuri“): „Nici viori, nici fluiere,/ Nici ploaia prin plete să-ţi şuiere;/ În tăcuta noapte adâncă/ Glasul tău nu se aude, nu încă…// De himerice bolţi se anină/ armele nopţii, stelele-n ruină;/ până la noi încă n-a pătruns/ al codrului clopot ascuns.// Cereştile drumuri, toate-s doar aburi şi fumuri…/ Plimbă-te, pală, prin auroră,/ frunte a lucrurilor, luna mea, proră!// Dar vor veni! O, ce siguri,/ oaspeţii în vestminte de friguri!/ Dar vor veni! O lumină subţire,/ Şi naiuri şi harfe şi lire!“.

Este de presupus că starea lirică a lui Emil Botta este, cum scrie Nicolae Manolescu, „extazul provocat, reveria cultivată lucid, ca mod de refugiu. Poetul (care e şi un actor cunoscut) spune cu voce afectată şi cu un aer studiat teatral lucruri de mare gravitate“. E vorba, în fond, aici, de acelaşi amestec de naturaleţe şi artificiu, de emoţie şi spectacular, e vorba de aceeaşi mixtură de solemnitate şi ludic, de damnare şi de fantezism thanatic: „E posibil, e posibil oare să nu pot muri,/ să-ţi aud vocea suind treapta nopţii, şi suind în zi,/ să mă ridic în pat ca o stafie, ca marinarul de veghe,/ să te zăresc în somn de la o mie de leghe?// Dar e posibil, întunecatul meu iubit,/ să mă auzi cântând chiar când voi fi murit,/ să mă vezi aeve în cerească oglindă/ şi în părul meu stele să se stingă şi să se aprindă“.

Peisajele lirice pe care le transcrie Emil Botta în multe poeme poartă amprenta timpului declinant, ce ameninţă fiinţarea, chiar dacă uneori poetul desenează şi o zare înspre eternitate. Percepţia nostalgică expune elementele firii într-un decor idealizat, rezervându-le un halou utopic, de vrajă melancolică, de miraj al amintirii reculese. „Frigul“, „umbra“, „focul clipei“, „Himera“ sunt metafore emblematice pentru lirismul lui Emil Botta, lirism impregnat de înfiorările de taină ale visului şi de răsfrângeri ale livrescului, pliate pe acolade spectacular-fanteziste. Iubirea stă sub semnul unei melancolii grele, difuze, sub apăsarea unui „dor fără saţiu“ dar şi sub amprenta nedesăvârşirii, a indeterminării ce domină gesturile, emoţiile şi vorbele nerostite. Un alt element ce individualizează poezia lui Emil Botta este sugestia aliajului dintre expresivitatea folclorică (mit, ritual, incantaţii ale magicului şi ancestralului) şi poetica de esenţă modernistă. Petru Comarnescu, în prefaţa la ediţia de Poezii (cu titlul Folclor şi universalitate în arta poetică a lui Emil Botta) atrage atenţia asupra acestei sinteze a folclorului şi a expresiei moderne, plasând poezia lui Botta sub semnul reprezentărilor ce decurg dintr-o astfel de alianţă tematică, de substanţă şi de formă. Asumându-şi condiţia poetică şi existenţială în spiritul teatralităţii tragice, poetul dovedeşte o conştiinţă lucidă a contrastului evident dintre „faţă“ şi „mască“, dintre spirit şi trup, asumându-şi ruptura dintre eul adânc şi aparenţele eului de suprafaţă, cu gesturi mecanice, cu trăiri convulsive, lipsite de o logică bine articulată. Cu toate acestea, „poza“, „rolurile“ asumate de poet nu sunt simple artificii, nu sunt simulacre inconsistente, ci, mai curând, semne sau mărturii ale unor trăiri de extremă acuitate, de o autenticitate lipsită de echivoc, chiar dacă încifrată în cod alegoric sau în reprezentări fantaste.

Lirica lui Emil Botta se caracterizează, aşadar, printr-un patetism oracular, o frenezie imagistică neoromantică, la care se adaugă gustul unei ironii teatralizante ce spiritualizează lucrurile şi făpturile, conferindu-le un contur himeric şi o deschidere spre fantasticul formelor umile şi stranii ale existenţei.