a38

Po(a)rta Atlantidiană

Cristian Gălăţanu

M-am trezit cu ochii bătând în soare. Eram pe o mică ambarcaţiune. De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, nici măcar nu-i pot spune ambarcaţiune, pentru că este mult prea mică pentru a o numi ambarcaţiune; sincer, e mai mult o plută. E formată din şaisprezece buşteni legaţi cu o liană foarte lungă şi tare, aleasă special de mine de prin părţile în care locuiesc (mereu le folosesc, datorită rezistenţei lor) şi cu încă opt buşteni aşezaţi pe verticală deasupra plutei, ca şi cum ar tăia-o în mai multe bucăţi.

Golul mic rămas între găuri ridică ambarcaţiunea şi, astfel, puturăm vedea în larg mult mai bine. Ştiam asta pentru că o mai făcusem. Câteva bucăţi de lemn, tăiate din lemn masiv, puse pe lateralele ambarcaţiunii, special construite să reziste vânturilor din strâmtoarea pe care urmam să o trecem, ne protejau de valurile puternice ale oceanului. Mulţi o numesc Po(a)rta Atlantidiană, pentru că, la doar 150 de km după, întâlneşti faimoasa insulă a lui Atlas, cel care s-a revoltat împotriva zeilor. Nu am idee exact ce s-a întâmplat cu Atlas, nimeni nu are, de fapt, dar chiar şi aşa, se spune că, încă, ne ţine pe spatele lui – şi ne protejează de cer, de răutatea zeilor. Oricum, nu vă speriaţi, oamenii au încercat de mult timp să creeze legende pentru a părea măreţi în cărţile istoriei, pentru ca noi, cei de mai târziu, să-i vedem ca pe nişte civilizaţii cu puteri divine (chiar dacă poate nu erau, dovadă că şi primii oameni minţeau).

În orice caz, nu ştiu dacă am mai parcurs drumul acesta către strâmtoare, deşi, nu cred, altfel mi-aş fi amintit. Până aici am fost ghidaţi prin semne de sătenii ce trăiesc prin apropiere. Crede-mă, nu ai vrea să dai nas în nas cu unul dintre ei, majoritatea lor sunt canibali şi practică tot felul de ritualuri ciudate. Cu toate acestea, şi noi am trăit pe acelaşi continent, Africa, iar, de aceea, ştim totuşi cum să ne purtăm cu ei, pentru că le ştim limba. Oamenii au încredere în tine când le cunoşti limba, mai ales când e vorba de unul din afara tribului, pentru că înseamnă să le cunoşti identitatea lor. Prin urmare, ceva vă leagă.

– Ezra, m-a strigat un om de lângă mine.

– Da, dragul meu prieten – şi i-am zâmbit, întorcându-mă spre el.

– Ne apropiem de strâmtoare. Ştii că, odată ce o trecem, o vom întâlni, nu? a continuat el.

– Desigur, nu am uitat nicio secundă, chiar dacă, poate, am aţipit puţin pe lemnul ăsta, oricum e prea tare ca să poţi dormi ca lumea pe el.

Mi-am întors capul spre Porţile Atlantidei. Era foarte strâmt şi am observat că trecerea se îngustase, faţă de cum era iniţial. Cu siguranţă, odată, pe aici fusese mult mai uşor să treci. Parcă, înainte, apele erau mult mai mari aici, iar, acum, scăzuseră şi era greu să treci în celălalt tărâm al apelor. Mi-am amintit atunci, pe când eram doar un puşti, înainte să fiu părăsit de părinţi, că era totuşi o fărâmă de adevăr în cuvintele sătenilor, care avertizau: „strâmtoarea de la Porţile Atlantidei pare să se închidă pe zi ce trece din ce în ce mai mult, iar oamenii vorbesc despre forţe divine ciudate care o să ne-nchidă aici pentru totdeauna, în Marea Mediteraneană, fără să mai putem trece vreodată Oceanul Atlantic“.

Dacă spusele lor se vor adeveri, atunci (mai spun bătrânii înţelepţi) se va produce o „secătuire totală a apei, totul va rămâne întocmai ca o câmpie, un mic bazin, în care apa va ajunge până la glezne.“

Îmi amintesc tonul vocii tatălui meu când mi-a spus apăsat, muşcând fiecare cuvânt, parcă de frică să nu uite unul: „Apele se ridică“, şi, iarăşi, „apele se ridică, fiule“.

Sper că vom trece cu bine. Mulţi au murit aici, iar noi am putea fi următorii pe listă. Cu siguranţă, eu nu voiam asta.

– Simţi, prietene? mi-a zis amicul meu, care tot vâslea şi se uita ţintă la pânza care ţinea pluta noastră mergând pe apele din ce în ce mai tulburi ale mării.

S-a mişcat rapid, dar precaut, spre cârmă şi cu o mână a împins-o spre dreapta pentru a schimba direcţia ambarcaţiunii.

Vedeam că era destul de îngrijorat. Pe mine, totuşi, mai relaxat fiind, mă amuza îmbrăcămintea lui cam groasă, cu câteva piei de viţel pe el şi cu mâneci lungi, improvizate şi cu nişte pantaloni care-i ţineau părţile intime acoperite.

Însă, mare parte din hainele lui erau rupte, semn că erau mai vechi, făcute de cine ştie când.

Niciodată nu l-am întrebat care-i obârşia, de unde vine, de ce vine şi de ce a venit cu mine aici.

„Ţi-am pus numele Ezra, pentru că ştiam că nu vei fi dintre cei mai buni oameni din acest sat, nu din satul ăsta, cel puţin“, a spus tatăl meu. Nu pot să spun că s-ar fi înşelat în privinţa asta. Anii trecuseră iar spusele lui şi ale mamei se adeveriseră, gândurile mele se pierdeau pe cer când unor întrebări ca: de ce mi-a pus numele ăsta? de unde vin, de acolo de sus? – nu le puteam găsi niciun răspuns, de fapt, nu puteam găsi niciun răspuns la nimic, nici măcar la propriul meu sine.

– Mereu eşti gânditor, a spus tovarăşul meu, uită-te la tine, nimeni din sat nu a crezut vreodată că vei rămâne cu noi. Nu erai de-al nostru. Oricum, pe tine toţi te priveau mereu ca un străin, cu ochi feriţi, uitându-se la tine pe ascuns, cu coada ochiului, niciodată zăbovind prea mult asupra ta, de teamă parcă să nu le faci ceva, ori cu ochii tăi.

– Dar mie nu-mi era frică. Nu am simţit niciodată nici cel mai mic tremur pe pielea mea. Poate de asta simţeam că suntem oarecum prieteni, deşi atunci nu ne cunoşteam încă, hărăziţi să plecăm din satul nostru. Amândoi eram doar nişte puşti când am plecat.

După un timp, a adăugat întrebând:

– Ai uitat numele părinţilor tăi?

– Niciodată, am răspuns categoric, dar mereu mă întreb cum ar fi fost dacă aş fi avut alt nume.

Apoi, după o scurtă pauză:

– Nu crezi că numele înseamnă destin?

– Ba da. Cred asta cu tărie, Ezra, altfel de ce crezi că aş mai fi venit cu tine?

– Nu ştiu, i-am răspuns amicului, întrebam şi eu…voiam să ştiu dacă ai aceeaşi părere ca a mea. Uneori mă întreb multe lucruri, lucruri pe care le iau din start ca întrebări anormale, pentru că-mi pare că sunt singurul care şi le pune. Ba chiar, speriat, mă trezesc deseori din vise în care mă găsesc nebun şi singur, hoinărind prin case goale, strigându-mi propriul meu nume la nesfârşit.

Un ecou se aude, totuşi, mereu ca un răspuns şi parcă îl simt aproape, ca şi cum l-aş cunoaşte, el fiind singurul care mă înţelege. Nu simţi şi tu la fel, uneori, Matei?

– Ba da, cred că şi eu simt la fel, deşi doar uneori, a răspuns Matei.

A continuat:

– Mai bine tac şi nu mai încerc să găsesc răspunsuri la întrebări la care ştiu că nu există oricum un răspuns.

Înainte ca Matei să pună următoarea întrebare, câteva valuri se loviră încet de ambarcaţiunea noastră şi ne zgâlţâiră puţin.

– Îţi aminteşti ce a spus tatăl tău, înainte să pleci din sat?

– Sigur că-mi amintesc, am răspuns eu, iar sunetele cuvintelor rostite de tatăl meu îmi sunară puternic în minte, pe când eram doar un puşti: „Atlantida e departe, departe mult de aici; pleacă de aici, din Africa, şi te-ndreaptă spre insula lui Atlas, acolo unde sălăşluieşte prima revoltă împotriva lui Dumnezeu.

Acolo vei găsi răspunsul tău la întrebarea sensului revoltei şi al adevărului. E un sens în toate, să ştii. Acolo vei afla sensul revoltei.“

– Aşa credeam şi eu, a spus el. Eu nu-mi amintesc decât puţine de când eram doar un ţânc. Tu mereu ţi-ai amintit tot cu de-a amănuntul, chiar şi cele mai neimportante dintre ele. De ce oare, nu ştiu. Nici nu tu nu ştii, nu-i aşa?

– Da, aşa e, nu ştiu.

– Regreţi că am plecat din sat? a întrebat el după.

– Nu, niciodată. De fapt, nici nu văd de ce aş avea remuşcări în această privinţă. Nu era locul meu acolo. Oamenii pleacă de undeva când văd că nu le e locul acolo. Mi se pare normal, i-am spus.

– Şi mie, m-a aprobat el. Deşi, nu ştiu dacă am fost chiar atât de despărţit de oamenii din satul nostru. Până la urmă, eu am fost crescut de o familie înstărită de acolo, doar îţi aminteşti şi tu…nu ştiu nici măcar de ce am plecat, dacă stau să mă gândesc mai bine. Cred că voi afla când vom ajunge acolo.

– Vei afla sigur, i-am spus.

După puţin timp de gândire, într-o pauză pentru gândurile noastre, ale amândurora, ascultând doar valurile lovindu-se de scândurile de lemn ale ambarcaţiunii, tăcerea a fost spartă de unul dintre noi:

– De ce crezi că ne-au părăsit părinţii? a întrebat Matei.

Mintea mi-a tremurat la această întrebare, pe care o crezusem alungată din mintea mea cu mult timp în urmă.

Uram acest gând, să mă gândesc la trecut. Îmi provoca iritaţii. Iritaţii puternice. Totuşi, în ciuda dorinţei mele de a tăcea, i-am răspuns prietenului meu:

– Dar tu crezi că ne-au iubit o secundă? Suntem nişte primate, nu poţi să vezi? Du-te şi priveşte-te faţă în faţă cu ele, piele cu piele, mână cu mână, ochi cu ochi şi ai să vezi perfecta asemănare dintre noi şi ele. Nu ne diferenţiem cu nimic de o maimuţă. Şi maimuţa poate să ia un băţ, la fel ca noi, şi să rotească printre muşuroaie de furnici, chiar şi să le mănânce. Singura diferenţă dintre noi şi ele e că noi vorbim. Noi vorbim unul cu altul. Nimic mai mult însă. Fir-ar, nu aveam amândoi decât opt ani. Nu am simţit nimic, am încheiat eu tăios.

– Atunci de ce am plecat spre Atlantida? a continuat cu o altă întrebare prietenul meu, Matei.

– Pentru că noi nu aveam unde altundeva să mergem, nu aveam casă, nu mai avem părinţi, nu mai avem nimic. Poate am avut ceva, cândva, dar azi nu mai avem decât o plută. Şi ne mai avem unul pe altul. După atâta timp, eu te văd un frate al meu.

– Sentimentul e reciproc, a zis Matei.

Mi-am îndreptat iarăşi ochii spre Porţile Atlantidei, erau înguste, cu adevărat înguste, întocmai cum spuseseră bătrânii din sat. Mulţi cred că e posibil ca Atlantida nici să nu existe, ci e doar o legendă despre un oraş de demult, la fel ca multe altele. Ba chiar, se spune că aceste aşa numitele „porţi“, nici nu duc spre undeva anume. Cine ştie ce zănatic le-a dat acest nume.

Dacă ar fi să aibă dreptate localnicii pe care i-am întâlnit în drumul nostru prin Africa, atunci, cel mai probabil, vom muri la fel ca ceilalţi aventurieri de dinaintea noastră. Şi ei au încercat să găsească Atlantida şi nimeni nu a mai auzit nimic de ei. E ciudat să auzi poveşti despre oameni care au fost pe aceleaşi drumuri ca şi tine, iar apoi să afli că toţi au dispărut. Până la urmă, nu suntem nici primii şi nici ultimii care încearcă să ajungă în aşa numitul „CER PE PĂMÂNT“.

Se spune că valurile Atlanticului ajung până la 15 metri înălţime în larg şi că, de aceea, nimeni nu a reuşit să traverseze vreodată întregul ocean, în afară de atlantiţi, cei cu putere de zei.

În dreapta şi-n stânga puteai vedea cum dealurile şi munţii se ridică deasupra capetelor noastre şi ne fac umbră, adăpostindu-ne de soarele puternic al Africii de Nord, departe de casa noastră din Cornul Africii. După mai bine de 8 ani de călătorie, am ajuns, în sfârşit, aici. Deşi au fost momente când m-am îndoit de mine, pe tot parcursul drumului am rămas în mare parte optimist, încercând să-mi călesc voinţa şi ambiţia în faţa problemelor. Nu puteam să renunţ. Era exclus.

Poate cel mai interesant lucru pe care îl observam acum, era vegetaţia abundentă din jur, cu copaci înalţi şi groşi, frunze cât jumătate de om, liane care se întindeau de la un copac la altul; păsări mari zburau deasupra capului nostru; în jos, dacă te uitai la apă, puteai vedea albastrul puternic al mării, adâncul nesfârşit şi câţiva peşti mai mari, fiecare măsurând cam cât un genunchi de om, înotând împrejurul ambarcaţiunii noastre. Deseori şi inexplicabil, ambarcaţiunea noastră se mişca în dreapta şi-n stânga, violent, pe când mamifere enorme, gigantice, mai mari ca cele mai înalte şi puternice gorile cunoscute de noi, treceau pe sub plută. Atunci mi-am dat seama de fapt cât de puţin ştiam despre lumea noastră, dar şi despre lumea lor. Nu reuşeam decât se vedem umbre ale unor mamifere, însă niciodată nu puteam distinge capul de trunchi, ori mâinile de corp, ori altele asemenea. Totul era pentru noi un întreg mister.

– Ai grijă, Ezra, m-a atenţionat Matei, mai avem puţin şi vom ajunge, uite, ţărmul se îngustează, se apropie din nou din ce în ce mai rapid. Totul pare atât de ireal…

Cu adevărat mi se părea şi mie la fel. Dar îmi părea şi că valuri imense se iscau din ce în ce mai mari în spatele nostru, făcute probabil de cine ştie ce bestie enormă. Aşa ajungeam să plutim mai rapid pe apele Mediteranei, valurile ne împingeau cu viteză spre strâmtoare. Nu aveam ce face, nu puteam să oprim în niciun fel avansarea noastră, poate era destinul, ori nu. Mai bine am sta şi aştepta, să vedem ce se întâmplă.

– Nu putem încetini, i-am spus eu lui Matei.

– Da, a dat el din cap, aşa am observat şi eu.

Atunci am văzut strâmtoarea, priveliştea pe care nu aveam s-o uit vreodată şi pe care ştiam că aveam să mi-o amintesc de multe ori, până ce voi muri.