a37

Vatra

Radu Mârza

Băiatul auzi foşnete şi deschise ochii. Era întuneric, doar câteva luminiţe clipeau. Păreau ochii unor lupi. Foşnetele se auziră din nou, era tatăl său aplecat deasupra vetrei, încerca să aprindă câţiva tăciuni sub nişte găteje. Îl auzi suflând peste tăciuni şi imediat se ivi un bob de lumină.

Trezit de-a binelea, băiatul privi de jur împrejur. Bordeiul începea să se lumineze treptat, pornind dinspre vatră. Întotdeauna îi plăcuse acest moment al dimineţii, în care lucrurile din jurul său începeau să se vadă. Nu-i era teamă de întuneric, dar îi plăcea să vadă lucrurile. Tatăl său era în continuare aplecat peste vatră şi privea concentrat în foc. Într-un colţ, mama începea să se mişte de sub blănuri, dând să se ridice. Dinspre culcuşul bătrânului se auzeau gemete. Tatăl îi spusese zilele trecute că bătrânul nu mai are zile şi băiatul îl privi întrebător, iar tatăl îi spuse despre durerile din piept care îl macină pe bătrân, până când într-o dimineaţă o să-l găsească rece. Aşa spusese tatăl. Băiatul privi mai departe şi zări străchinile care stăteau pregătite lângă vatră. Alături era butucul scobit, pentru apă. Între timp mama se ridicase şi desfăcea legătura de scoarţe în care se ţinea făina. Se pregătea să facă terciul de dimineaţă. Înainte de toate însă, se aplecă la rândul ei deasupra vetrei şi vorbi cu Preaputernica. Mama o făcea în fiecare dimineaţă şi litania pe care o rostea acoperea o vreme toate celelalte zgomote din bordei. Tatăl ieşea de obicei afară, el nu prea credea în Preaputernica, prefera să salute Soarele şi să-i întrebe pe Strămoşi cum au dormit, dacă s-au odihnit, dacă nu le-a deranjat cineva Somnul.

Focul se prinsese bine în vatră şi ardea vesel, luminând întregul bordei. Ochii băiatului căzură pe grămada de lemne, care scăzuse peste noapte, probabil tatăl pusese pe foc. Era în sarcina băiatului să se ocupe de grămada de lemne şi asta-i aminti că se gândise să-i propună părintelui său să facă lângă bordei o acoperitoare pentru lemne, să poată aduce mai multe lemne, să le ţină acolo acoperite, să se uşte, să nu se tot lupte cu lemne umede, care afumau bordeiul şi-i făceau să tuşească.

De afară se auzeau zgomote. Ieşi pe urmele tatălui său şi privi locul de unde trebuia să iasă Soarele, însă acesta nu se vedea. În partea aceea cerul era un pic mai alb, dar Soarele lipsea. Aerul era rece, dar rece într-un mod plăcut, parcă umed şi dulce la gust. Băiatul aruncă o privire spre tată-său, dar acesta nu părea să fie îngrijorat de lipsa Soarelui sau să fi băgat în seamă gustul aerului din zori. Ca în fiecare dimineaţă, dădea o tură în jurul bordeiului, măsurând parcă bătătura. Nu uita să arunce o privire spre cai. Uneori, privea lung spre pădure. De acolo veneau uneori Războinicii, ceea ce-l făcea pe tată să fie foarte nervos. Atunci, mama începea să tremure şi se ascundea în bordei, acoperind cu bruşi de pământ legătura de scoarţă în care ţineau făina pentru terci. Tatăl tuşi gros. L-o fi durând şi pe el pieptul? se întrebă băiatul.

Din bordei se răspândi mirosul plăcut al terciului. Era semnul ca toţi să se pregătească de masă. Înainte de asta, băiatul avea însă ceva de făcut. Luă buşteanul scobit şi porni spre pârâu, să aducă apă. Îi luă de cinci ori zece paşi până acolo. Se aplecă cu buşteanul şi privi, ca în fiecare dimineaţă, urmele de pe nisipul de pe mal. Căprioare şi vulpi. De mult nu mai văzuse urme de lupi…

Băiatul umpluse buşteanul şi îşi aminti să se spele. Îi plăcea să-şi dea cu apa rece şi parfumată, care mirosea a munte, pe faţă. Odată, când era mic, tatăl său îl luase la vânătoare, împreună cu ceilalţi bărbaţi din sat. A fost foarte mândru, era singurul copil printre adulţii fioroşi şi atenţi la orice semn, la orice urmă. Din păcate, nu reuşiseră atunci să prindă decât doi iepuri cam prăpădiţi… Dar îşi amintea de apa dulce şi rece băută dintr-un pârâu care se strecura năvalnic printre brazi. Nu degeaba adulţii îl numiseră Bistra. Pârâul lor era leneş, iar vara uneori aproape seca. De aceea bătrânii îi spuneau Suha.

Băiatul îşi aminti de terci, luă buşteanul şi, cu grijă să nu verse apa, se întoarse la ai săi. Şi din bordeiele vecine începeau să iasă oamenii, schimbând între ei primele vorbe ale zilei.

Mâncau înăuntru. Maică-sa ţinea mult la asta. Stăteau cu toţii ghemuiţi în jurul vetrei şi mâncau, fără să scoată un cuvânt. Băiatului îi plăcea terciul când se întărea un pic, atunci putea să ia dumicaţi cu trei degete, ca oamenii mari şi fără să-l ardă. Termina întotdeauna ultimul, spre necazul lui taică-său, care era grăbit să iasă afară. În schimb, mamei îi plăcea înăuntru, stătea aproape toată ziua lângă vatră.

Băiatul gătă şi vru să fugă afară, însă maică-sa îl opri.

– Nu ai uitat ceva?

Băiatul mulţumi Preaputernicei şi ţâşni. Înăuntru rămase mama şi bătrânul, care tuşea amarnic sub blănurile sale. Mama se pregătea să-i dea să mănânce câteva resturi de terci.

Afară se stârni un pic de vânt. Însemna că undeva nu departe nişte Spirite se certau. Când vântul bătea dinspre munte, se certau Spiritele muntelui, asta ştia toată lumea. Ca acum. Vântul aduse un miros de rece, de zăpadă. Atunci când fusese la vânătoare, băiatul văzuse undeva sus, un munte acoperit cu zăpadă. Era foarte frumos. Şi la ei pământul se acoperea uneori cu zăpadă, dar asta numai iarna.

Băiatul ştia ce avea de făcut. Se duse spre cai, dădu o roată împrejmuirii, privind încruntat legăturile din crengi şi bătându-i pe cai pe crupă, aşa cum făcea tatăl său. Caii erau în sarcina sa, trebuia să-i ducă jos, să pască şi să-i adape. Odată taică-so venise în goană după el şi duseră în goană caii în pădure. După ce s-a întunecat, s-au întors. Taică-so nu scosese toată ziua o vorbă şi privise îngrijorat spre marginea pădurii. Când s-au întors în sat, bordeiul vecinilor era ars, iar al lor pe jumătate dărâmat. Bătrânul era pe atunci în putere şi se chinuia să ridice la loc pereţii. Nici el nu spunea o vorbă. Femeile veniră târziu în noapte. Zilele următoare toate fură refăcute, dar nimeni nu scoase o vorbă despre întâmplare. Mama stătu mută în faţa vetrei şi i se tot jeluia Preaputernicei.

Băiatul urcă pe cel mai ager cal, se aplecă de pe crupa calului şi desfăcu legătura împrejmuirii cailor, chiui şi trecu ca vântul prin bătătură. Câţiva oameni strigară după el şi ridicară pumnul. Din spate, tatăl îşi privi cu mândrie fiul. Caii se opriră jos, într-un loc cu iarbă grasă şi începură să pască. Băiatul se puse, ca de obicei, sub acelaşi stejar şi începu să se gândească la acoperământul pentru lemne. Oare o să fie de acord taică-so? Luă de jos câteva crenguţe şi frunze şi construi un mic acoperământ. Ca să fie mai adevărat, băgă sub el nişte fire de iarbă. Părea să stea în picioare. Se gândi să întărească şi legăturile împrejmuirii cailor. Băiatul ştia că trebuie să vină frigul şi caii o să fie mai greu de ţinut în împrejmuire. Nu o dată se speriau de vânt sau chiar de urletele lupilor şi apoi trebuiau cu toţii să alerge să-i adune. Oare nu ar putea face şi pentru ei un acoperământ, ca pentru lemne?

Băiatul se trezi că lălăie cântecele pe care le auzea cântate de bărbaţi când erau singuri. Aerul era cald şi dulce de la iarbă, vântul nu mai bătea. Undeva aproape se auzeau caii. În iarbă foşni ceva. Întoarse capul încet-încet şi văzu un şoricel. Acesta dispăru imediat într-o bortă. Băiatul se juca cu un pai şi desena în praf semne, aşa cum văzuse că desena bătrânul care fusese în satul lor atunci când se gătase iarna. Bătrânul ştia să rostească Cuvinte, ca şi ei, dar ştia şi graiul Războinicilor, despre care spunea că este graiul muţilor. După vreo două zile, bătrânul plecase şi băiatul îşi întrebă tatăl dacă este adevărat că Războinicii rostesc muţeşte. Acesta îi spusese că Războinicii nu rostesc, ci că vorbesc, că este o mare diferenţă, că ei nu ştiu Cuvinte şi că sunt murdari. Tatălui nu-i prea plăcea să vorbească despre asta.

– Dar când vin Războinicii aici, tu cum te înţelegi cu ei? Tu cunoşti graiul lor muţesc?

– Nu-l cunosc. Ştiu numai câteva vorbe. Bine-ar fi să nu vină.

– Şi cum te pot înţelege Războinicii dacă tu nu ştii toate vorbele lor, ci numai câteva?

– Nu ştiu, copile, mă înţeleg şi gata. Unii Războinici ştiu şi ei câteva Cuvinte…

Băiatului nu-i ieşeau aceste lucruri din cap şi se gândi să o întrebe pe mamă-sa, când se întoarce cu caii, la înserat. Oricum, îşi dorea să vină vremea să se întoarcă Războinicii, care porniseră de ceva vreme spre apus, însă taică-so i-ar fi dat câteva pe spinare dacă ar fi ştiut ce gândea. Când vin Războinicii, nu o să mai fugă, sau dacă o să trebuiască să ducă caii, o să-i ducă şi o să se întoarcă să-i privească şi să-i audă pe Războinici. Dar dacă vorbesc muţeşte, cum vorbesc? Vorbesc sau sunt muţi?

Dinspre apus, pe făgaş, se auziră zgomote. Vorbe de oameni. Cărăuşi care mânau catâri. Trei bărbaţi. Pe unul îl ştia, mai fusese de ceva vreme în satul lor. El aducea tot felul de lucruri, străchini. Odată le-a adus sparte, cică s-a speriat catârul care purta desagii cu străchini. Le-a aruncat în groapa din spatele bordeielor. Bărbatul acela, căruia oamenii îi spuneau Negustor, avea tot felul de vorbe despre locuri de departe, pe care oamenii din satul lui nu le credeau, mai ales femeile nu. Seara, după plecarea lui, în jurul fiecărei vetre se vorbea despre asta, despre spusele Negustorului. Tatăl băiatului spusese odată că Negustorul vine de acolo de unde nu mai sunt oameni, că merge cale de multe zile fără să vadă picior de om şi că merge pe tot felul de poteci ascunse, să nu dea Războinicii peste el. Merge până la târg. De acolo aduce tot felul de lucruri. Maică-sa l-a întrebat atunci pe taică-so de străchini:

– Şi le aduce atâta cale de drum?

– Nu, răspunse înţelept taică-so. Negustorul ştie un loc unde stă un om care le face. Străchinile.

– Cum le face? întrebase băiatul.

– Ei, cum le face? Le face şi gata!

Mama le puse atunci terciul şi toată lumea din jurul vetrei tăcu, înghiţind şi gândindu-se la Negustor şi la străchini.

Negustorul rosteşte Cuvinte sau vorbeşte muţeşte ca Războinicii? se întrebă băiatul. Poate ştie mama să-mi spună, se gândi. Tatălui nu-i plac lucrurile astea, deşi băiatul fu convins că i-ar fi plăcut să meargă să vadă de unde aduce Negustorul străchinile, să-l vadă pe omul care le face.

N-or fi străchinile astea mai greu de făcut ca o vatră sau ca un bordei. Nu-i vrajă acolo, sau e? se întrebă băiatul. Trebuie să fie vrajă, altfel le-ar face toată lumea. Îşi aminti că odată Negustorul le povesti oamenilor că fusese până la marginea pământului, acolo unde nu mai este nimic, numai apă. Oamenii râseră cu poftă de el şi mai multe glasuri spuseră deodată:

– Auzi, cică a fost la marginea pământului. Ştie toată lumea că pământul nu are margine.

Negustorul dădu din mână şi îi făcu proşti. Nimeni nu se supără pe el.

Se lăsa întunericul, deşi Soarele nu se văzu toată ziua. Cerul atârna greu. Probabil urma să ploaie. Negustorul o fi gătat de târguit cu oamenii din sat. Oare taică-so o fi luat ceva? Băiatul se porni după cai şi îi duse la apă, să se adape.

Pe drumul spre sat nu mai goni, ca dimineaţă, ci ţinu caii la pas. Avea tot felul de gânduri. Se iviră fuioarele fumurilor care ieşeau pe hornurile bordeielor. Femeile pregăteau mâncarea de seară, aplecate deasupra vetrelor.