a20

Celălalt rac

Traian Ştef

El mărşăluieşte şi tot mărşăluieşte

Ca soldatul poetic al lui Nichita Stănescu

Se rod pietrele de burta lui

Se şlefuieşte lîna broaştei

Şi el merge şi tot merge înainte

Împotriva cursului apei limpezi

Şi cu spatele tot înainte merge

În copilărie făceam morişti din cărăbuşii

De mai îi vîram fetelor în sînuţ

Prindeam păstrăvii de sub pietrele late

Cu mîna şi un rac am prins o singură dată

În viaţa mea şi l-am pus pe jăratecul

Rămas de la friptul slăninii ardeleneşti

Aşa mi se spusese

Că racul se face roşu ca soarele

Cînd intră în balta asfinţitului

Că sunt foarte gustoşi rumeniţi

Îl ţineam strîns de umeri

Şi cleştii lui strîngeau aerul

Apoi l-am aşezat pe jăratec în spuză

Şi el a trecut mai departe

Să se răcorească în Pîrîul Roşu

Aşa se numea pîrîul acela

Cu mulţi raci

Dar de ce nu i-ai rupt umblătoarele

Mi-a reproşat mai târziu un cunoscător

În ele e toată dulceaţa în ele puterea lui

Să-i rup adică fratelui meu din ape

Picioarele să le ronţăi cum ronţăie

Băiatul de la oraş o grisină

Mai visez Pîrîul Roşu

Şi văd o femeie tînără

Calcă peste umbrele care se lasă pe ape

Fără să se teamă de cleştii racilor

Fără să se sperie de zvîcnetul peştilor

Trece peste umbra cea mare a gorunului

Pe care nu îndrăzneşte nimeni să-l taie

Pentru că nu se poate face din lemnul lui

Decît scîndură de sicrie decît loitrele de

Cocie sau de sanie

Aşa trece cum trecuse racul meu visător

Peste jăratec

Iar eu mă întreb cît mai pot să visez

Că ţin în braţe o femeie tînără

Că zbor că umblu pe apă

Că ţin în palme un bulgăre de jar