a14

Poem

Ion Mureşan

                                                                                            Lui Alexandru Muşina – in memoriam

„Trenule, maşină mică“

Unu, doi!

„Trenule maşină mică şi sinceră“

Unu, doi!

„Trenule maşină mică şi sinceră şi verde”

Unu, doi!

În pas cadenţat am intrat în gară.

Mi-am luat bilet şi în pas cadenţat am ajuns la linia 3.

Acolo a venit trenul mic pentru Braşov.

Vagoanele să tot fi avut un metru şi jumătate pe

un metru şi jumătate şi pe toate erau prinse plăcuţe

pe care scria „Trenul pentru Braşov”.

Era un tren foarte lung. După aprecierea mea, căci era o zi ceţoasă, locomotiva era în gara Cluj, iar ultimul vagon la vreo 40 de kilometri în urmă, cam pe la Huedin. Civilizat, m-am descălţat şi mi-am aruncat pantofii în vagonul scris pe biletul meu. Cu biletul între dinţi, ca o şopârlă, pe burtă, m-am târât în vagon. Şi cu capul scos afară pe uşa din faţă a vagonului, şi cu picioarele scoase afară pe uşa din spate a vagonului am aşteptat pornirea. Şi a venit un controlor de bilete, un copil de vreo zece ani, în pantaloni scurţi, cu un chipiu albastru pe cap pe care scria „Controlor“. Mi-a luat biletul dintre dinţi, l-a perforat şi a plecat cu el. Şi mi l-a pus între degetele de la picioare. Cam după un ceas, timp în care eu am dormit, locomotiva a şuierat de plecare. Prin minte mi-au trecut versurile unui cântec popular: „Nu şuiera ca să stea / Şuiera plecarea mea“. Nu ştiu de unde a apărut pe peron un cor de copii. Corul a cântat un cântecel trist de despărţire. Apoi băieţeii şi fetiţele au fluturat batistuţe colorate în semn de „Drum bun“ şi tot între degetele de la picioare mi-au pus câteva plicuri cu scrisori. Am pornit şi un vânticel plăcut înmiresmat îmi răcorea obrajii şi fruntea. M-am răsucit puţin şi, cu greu, mi-am scos o mână afară. Şi am început să culeg de pe marginea căii ferate flori roşii de mac, flori albastre de cicoare şi de „Nu mă uita“ şi violete flori de mălin. Şi un roi de fluturi coloraţi în toate culorile s-au aşezat să se odihnească pe buchetul meu de flori. O, ce bucurie mare!

Iar când am intrat în staţia Sighişoara am văzut pe peron un alt cor de copii.  Le-am întins buchetul de flori, iar ei au luat plicurile, le-au deschis şi au citit scrisorile. S-au bucurat de veştile primite. Drept mulţumire, mi-au cântat un cântecel vesel de bun venit. Apoi un cântecel trist de despărţire şi au fluturat batistuţele colorate atunci când trenul a pornit.

Şi am adormit. M-am trezit în întuneric, căci trenul intrase într-un tunel. Iar când a fost din nou lumină, tocmai treceam printre două dulapuri, şi am văzut că treceam pe lângă nişte rafturi de bibliotecă şi pe lângă nişte picioare de scaune groase cât stejarii seculari şi pe lângă aragaz şi pe lângă maşina de spălat. Florile au dispărut, căci terasamentul căii ferate era acum îmbrăcat în covoare orientale, iar din loc în loc pe covoare am văzut perechi de pantofi de damă şi pantofi bărbăteşti. După cum gâfâia locomotiva, mi-am dat seama că intrase în Braşov şi că ultimul vagon tocmai ieşea din Blaj, căci pe drum trenului i se mai adăugaseră câteva zeci de vagoane.

Iar după o curbă, s-a deschis o uşă şi trenul a ieşit şuierând din apartament, a apucat-o pe scări în jos şi a ieşit din bloc.