a13

mesagerii

Andrei Zanca

dacă celulele noastre s-ar purta

între ele cum ne purtăm noi între noi

trupul nostru ar pieri într-o singură noapte

în Clipă se poate însă schimba însuşi trecutul

mereu atât de imprevizibil – însă cine a fost

pe-atunci cu adevărat el însuşi, cine, azi ?

te privesc şi o scăpărare de nesfârşire

se iveşte din necunoscut spre a se cunoaşte

prin mine înfiripând tandreţe, ne tulbură

ne tulbură dăruirea ta gratuită

roză ­– eşti parte din noi

aşteptându-ne, unde nici unul nu este

ce se ţine a fi. mă deschid, mă ofer ţie

fără a mai întreba de unde vii

cum totul se reîntoarce

în apele din care a pornit

ca un somon revenind prin aroma copilăriei

întrebarea cea mai fragilă ar putea fi

pe cine te poţi baza în viaţa asta

pesemne, pe fiecare din fiecare.

orice poveste fiind favoarea unui supravieţuitor

însă povestea nu se termină niciodată

şi e târziu şi noaptea aidoma unui martir

se autodevoră până-n zori când mulţi

se vor fi dus şi rămâne ca-ntotdeauna

doar iubirea, adevărata recunoaştere:

să fii ocolit de recunoaştere, şi nimic

nimic nu mai e de mirare, durerea

fiind anestezia desăvârşită

cum spuneam cândva

în secolul trecut

însă ora e lungă, şi e atât de frig

încât arborii se închid în sunetul iernii

şi-o ninsoare fragedă se porneşte

binecuvântând ora asta lungă

noaptea aidoma unui martir