a10

M-am hotărât

Ion Pop

M-am hotărât, îmi ziceam într-o zi,

să nu mai scriu nimic.

Literatura română

n-are decât să se descurce.

S-a văzut apoi, ca acum,

că nu m-am putut abţine.

Cu un însemnat efort neoromantic,

inventez, aşadar, printre vaiete şi chiuituri,

câte un râu oglindind cuminte

meri şi cireşi înfloriţi,

prietenii mei idealişti de odinioară,

de pe un vers pe altul

pun să sară greieri. Ba nu, mai bine

un sturz auriu, cum atârna în cuibul legănat

din nucul bunicilor. Poate servi

şi în chip de rimă, când vor lipsi muzici

cu ecou de ecou elegiac.

Între timp, stările de agregare se modifică,

versuri umede, virgule cam uscate,

raze cu miresme de fân,

strofe cu expresive pauze tăcute între tăceri,

versuri cu râme încrucişate, râme perechi,

un sonet pe cinste,

numai uşor strâmbat de câteva rădăcini.

Da, „dispariţia elocutorie a poetului

care cedează iniţiativa cuvintelor“ –

câte-o albină pare a crede, din când în când,

că vocala a e mai dulce.

Da, şi această lentă, răbdătoare umplere

a gurii cu ţărână.