a28
Un poem şi trei versiuni româneşti
W.H. Auden
Wystan Hugh Auden (1907-1973) este una dintre vocile cele mai înalte ale liricii din secolul al xx-lea: poezie profund impregnată de cultură, sensibilă deopotrivă la evenimentul istoric imediat şi la „ocazional“, dar şi la filoanele tradiţionale ale poeziei, înregistrate în Biblioteca universală. Lui Auden îi este propriu un limbaj când „savant“, încărcat simbolic, când familiar, solemn sau ludic-ironic şi sarcastic, ilustrat semnificativ de la Poeme-le de debut din 1930, la titluri precum Epoca neliniştii. O eglogă barocă (1947), Scutul lui Ahile (1955), Omagiu lui Clio (1960), Graffiti academice (1971), cu reeditări şi refaceri de etapă, provocatoare de controverse şi pe parcursul unei vieţi agitate, împărţite între Anglia şi Statele Unite (unde se stabileşte în 1939), cu întoarceri spre Europa, mai ales în Italia. Va muri, însă, la Viena. (Ion Pop)
Musée des Beaux Arts
About suffering they were never wrong,
The Old Masters: how well they understood
Its human position; how it takes place
While someone else is eating or opening a window or just walking dully along;
How, when the aged are reverently, passionately waiting
For the miraculous birth, there always must be
Children who did not specially want it to happen, skating
On a pond at the edge of the wood:
They never forgot
That even the dreadful martyrdom must run its course
Anyhow in a corner, some untidy spot
Where the dogs go on with their doggy life and the torturer’s horse
Scratches its innocent behind on a tree.
In Breughel’s Icarus, for instance: how everything turns away
Quite leisurely from the disaster; the ploughman may
Have heard the splash, the forsaken cry,
But for him it was not an important failure; the sun shone
As it had to on the white legs disappearing into the green
Water; and the expensive delicate ship that must have seen
Something amazing, a boy falling out of the sky,
Had somewhere to get to and sailed calmly on.
decembrie 1938
Musée des Beaux Arts
În privinţa durerii, Vechii Maeştri
Nu s-au înşelat niciodată: cât de bine i-au înţeles
Rangul omenesc; cum se petrece ea
Când altul mănâncă sau numai deschide-o fereastră, sau doar umblă hoinar;
Cum, când cei vârstnici aşteaptă respectuoşi şi împătimiţi
Miraculoasa naştere, mereu trebuie să fie
Copii ce nu doreau neapărat ca ea să se-ntâmple, lunecând
Pe un iaz la margine de pădure:
Ei n-au uitat niciodată
Că şi cumplitul martiriu trebuie să-şi urmeze cursul
Cumva, într-un colţ, în vreun loc ne-ngrijit
Unde câinii îşi văd în continuare de viaţa lor câinească şi calul gâdelui
Îşi scarpină de-un copac dosul nevinovat.
În Icar de Bruegel, de pildă: cum totul stă întors cu spatele,
Cu totul nepăsător la dezastru; plugarul poate
Auzi pleoscăitul, ţipătul disperat,
Dar pentru el nu era un eşec important; soarele strălucea
Cum se cuvenea pe albele picioare dispărând în verdea
Apă; iar gingaşa, preţioasa corabie care văzuse
Ceva uluitor, un băiat căzut din cer,
Avea de ajuns undeva şi plutea liniştit.
Traducere de Ion Pop
Musée des Beaux Arts
Ei niciodată nu se înşeală cu privire la suferinţă
Ei Bătrînii Maeştri; ce bine-au înţeles ăştia
condiţia ei umană; cum îşi face ea loc
cînd cineva mănîncă deschide o fereastră sau tocmai umblă
absent mai departe;
cum întotdeauna,
chiar atunci cînd vîrstnicii aşteaptă plini de respect şi pasiune
miracolul naşterii,
trebuie să existe şi copii care n-au vrut neapărat să li se-ntîmple asta:
patinînd la marginea pădurii pe-un taluz
ei n-au uitat niciodată
că înfricoşătorul martiriu trebuie să se împlinească fără întîrziere
nu contează în ce colţ, în ce loc necurat
unde cîinii îşi trăiesc viaţa lor cîinească iar calul călăului
îşi freacă de-un copac crupa lui nevinovată
În Icar al lui Bruegel, de pildă: cum fără nicio grabă fiecare
îşi întoarce faţa de la dezastru: plugarul
trebuie să fi auzit plescăitura, strigătul de groază
dar pentru el n-a fost o prăbuşire care contează; soarele a luminat
aşa cum trebuie albul picioarelor scufundîndu-se în apa cea verde;
iar corabia cea scumpă şi delicată
de pe care trebuie să se fi văzut uluitoarea-ntîmplare, un băiat căzînd din cer,
are de ajuns altundeva
aşa că navighează liniştit mai departe
Traducere de Marta Petreu
Musée des Beaux Arts
Cu suferinţa, nicicînd n-au dat greş
Vechii Maeştri: ce bine i-au înţeles
Rangul omenesc; cum se petrece ea
Cînd altul mănîncă sau deschide-o fereastră sau numai se plimbă aiurea;
Cum, cînd cei în vîrstă-s respectuos, pătimaş în aşteptarea
Miraculoasei naşteri, mereu trebuie să fie
Copii ce nu doreau neapărat ca ea să se-ntîmple, lunecînd
Pe-un iaz la marginea pădurii:
Nicicînd n-au uitat
Că şi cumplitul martiriu trebuie să-şi urmeze cursul
Cumva, într-un colţ, în vreun loc neîngrijit
Unde cîinii-şi văd de viaţa lor cîinească şi-al gîdelui cal
Îşi scarpină dosul nevinovat de un pom.
În Icar de Bruegel, de pildă: cum totul stă cu spatele,
Complet nepăsător, la dezastru; plugarul poate
Auzi pleoscăitul, ţipătul disperat,
Dar pentru el nu era un eşec important; soarele străluci
Cum se cuvenea pe albele picioare dispărînd în verdea
Apă; iar firava corabie de preţ care văzuse
Ceva uluitor, un băiat căzînd din cer,
Avea de-ajuns undeva şi-a tot navigat liniştit.
Traducere de George State
[reprodusă, ca „notă a redactorului”, în Arthur C. Danto,
Transfigurarea locului comun, traducere de Vlad Morariu,
Cluj: Idea Design & Print, 2012]