a26

Interviu realizat de Alice Valeria Micu

 

Conversaţii cu… Viorel Mureşan

Alice Valeria Micu: Poezia este astăzi receptată de o nişă extrem de îngustă de cititori, iar gustul pentru calitate se formează greu în orice domeniu, dar la literatură depinde nu doar de cultura generală a individului, ci şi de profesorul său de limba română. Cum se vede de la dumneavoastră acest demers de educare a tinerilor? Se implică aici ipostazele dumneavoastră de poet şi critic?

Viorel Mureşan: După cum înţeleg eu, nucleul acestei întrebări îl formează sintagma „profesorul de limba română“. „Poet“ şi „critic“ sunt doar sateliţii acestui miez incandescent. De-aceea, răspunsul trebuie dezvoltat pe mai multe paliere, ţinând seama de cele trei ipostaze. Am fost profesor de limbă şi literatură română în două sisteme sociale diferite: unul în care citea literatură, fie şi haotic, măcar ca un mic refugiu din faţa unui val de neajunsuri zilnice, până şi omul de pe stradă, din atelier, frizeriţa, portarul sau liftiera, şi noua orânduire, când lectura, cartea în general, e ultimul lucru care ar putea tenta pe cineva. Când oamenii mai citeau nesiliţi de nimeni, profesorul care îi învăţase să facă acest lucru avea alt statut în ochii lor, decât acum, când văd în el doar furnizorul unui mic repertoriu de stereotipii care le pot înlesni trecerea chinuită a bacalaureatului, chiar fără lectura operei, şi o eventuală intrare în triumf la şcoala de poliţie. Nu sunt înclinat să fac horoscoape, dar, dobândind deprinderi de internauţi, cei mai mulţi tineri, indiferent de profesie, ţin în mâini sau vor mai căuta vreo carte doar din snobism. Nici orele de religie şi nici biserica nu prea reuşesc să-i înveţe că suntem suflete chinuite de întrebări, chiar înainte de-a avea stringente nevoi materiale. Neobişnuiţi cu rigorile gândirii, ei văd frumuseţea vieţii în altceva decât în poezie. Sărăcia exprimării arată că prea puţini tineri conştientizează că scriitorii din curriculă sunt creatorii limbii literare. Ipostaza mea de „poet“ şi „critic“, aşa cum spuneţi, s-ar putea adresa doar acelora care citesc. Când am simţit că scrisul este meseria mea esenţială, şi văzând pustiul care s-a întins peste şcoala românească, importanţa celeilalte a început să se estompeze. După principiul vaselor comunicante, spiritul gregar din piaţă, sindicalismul de doi bani au invadat şi cancelariile de şcoală. Apoi, cu câteva excepţii, nu-mi dau seama cât de semnificative, cei împreună cu care mi-am ars anii de carieră, n-au tins mai sus de cultura de masă. Iar dacă am izbutit să deschid câteva minţi pentru a şti culege un vers sau o strofă de valoare dintr-un context, la care eventual să se mai întoarcă, e bine. Cenacluri cu faimă n-am condus, unde să formez valuri de alumni, având convingerea, mai degrabă, că scriitorul trebuie să ştie observa lumea şi să fie în primul rând un mare autodidact.

  1. V. M.:Actul creaţiei nu se limitează doar la poezie, în cazul dumneavoastră, ci şi la receptarea şi interpretarea volumelor pe care alţi autori le publică. Care e locul şi rostul criticii în preocupările dumneavoastră literare?
  2. M.:În ultimă instanţă, simt că fac o critică de atelier, aşa cum era numită de T.S. Elliot, critica pe care o fac poeţii din interiorul atelierului lor de creator. Este un exerciţiu util, dar nu mai mult, pentru că acum, că se pot număra cu zecile de ani colaborările mele cu cronici despre cartea de poezie la diferite reviste, nu cred că mi-au influenţat în vreun fel scrisul poetic. N-aş fi scris nici mai bine nici mai rău dacă nu aveam acest exerciţiu. Poate că aş fi citit mai puţină poezie, mai puţin sistematic şi mai puţin disciplinat, dar poezia cred că mi-ar fi rămas aceeaşi.
  3. V. M.:Că vorbeaţi de atelierul de creaţie, cum scrie poetul Viorel Mureşan poezie, de la ce porniţi?
  4. M.:Scriu câte poezii în tot atâtea feluri. A fost o perioadă în care scriam în lungi plimbări în natură, nu doar în spaţii urbane sau rurale, dar mai aproape de civilizaţie. Zeci de ani am scris în natura frustă. Acum scriu numai acasă şi numai în bibliotecă.
  5. V. M.:Porniţi de la o idee, de la un vers, de la o combinaţie de cuvinte pentru un poem?
  6. M.:Cel mai degrabă de la un vers. Eu lucrez pe bucăţi mici de hârtie, o coală A4 ruptă în 8 părţi pe care le pun în buzunar dimineaţa şi dacă am o oră liberă la şcoală, ies pe străzi sau în Grădina Botanică, la Jibou, iar la sfârşitul acestei plimbări tot aleg două-trei versuri. Atunci când hotărăsc să fac poemul, oricare dintre aceste fişe poate ocupa diverse locuri în poezie, acolo unde intră el în economia textului.
  7. V. M.:Fiecare scriitor păstrează amintirea câtorva întâlniri memorabile de-a lungul carierei scriitoriceşti. E momentul să evocaţi măcar una dintre ele!
  8. M.:Îmi amintesc că în primii ani de facultate am avut o întâlnire cu Geo Bogza. O personalitate mai ales poetică destul de puţin cunoscută astăzi, dar constat că, mai ales, tinerii douămiişti îl apreciază. Prin 1976 sau 1977 când se apropia aniversarea lui de 70 de ani i-am trimis o scrisoare, iar după două-trei luni m-a căutat la Cluj. La colocviul de dramaturgie pentru care venise împreună cu Radu Popescu urmau să participe şi criticii de teatru, iar Geo Bogza era prieten cu criticul de teatru Radu Popescu, tatăl prozatorului Petru Popescu (dulce ca mierea e glonţul patriei, spunea el). Geo Bogza m-a căutat întâi la Căminul „Avram Iancu“, unde mi-a lăsat un bilet, apoi a venit la Facultatea de Filologie. Eram la un seminar de limba rusă, aveam de dat un test. El şi-a introdus capul pe uşă doar. Un domn înalt, cu o pălărie mare, cu boruri largi a întrebat dacă mă aflu în sală. M-am ridicat în picioare, am predat testul şi a urmat apoi să ne întâlnim mai târziu, în aceeaşi seară, la un restaurant în Cluj. A doua zi m-a invitat şi pe mine la o călătorie prin Munţii Apuseni, venise cu o maşină de la Bucureşti împreună cu Radu Popescu, iar eu i-am însoţit, alături de profesorul Ion Pop. Am fost până la Beliş. Acolo l-a impresionat foarte mult cimitirul, care fusese strămutat pe un deal, căci pe locul acela din vale fusese construit lacul de acumulare Beliş. Geo Bogza a spus atunci că seamănă cu un cimitir de război, cu toate mormintele şi crucile făcute într-o singură zi şi aliniate perfect. Era spre apusul soarelui şi a contemplat îndelung biserica ce se vedea pe fundul lacului. Am găsit mai tîrziu, într-una dintre tabletele lui din revistaRomânia literară, trecută apoi şi în una din cărţi, o poezioară cu titlul Scufundata. Era biserica de la Beliş. De acolo ne-am dus la Răchiţele, îl căuta pe Teofil Răchiţeanu, cu care era în corespondenţă de mulţi ani şi pentru care avea o slăbiciune specială. Nu-mi explic cum el, marele poet avangardist şi suprarealist, se împăca în spirit cu un tradiţionalist de felul lui Teofil Răchiţeanu. Cu această ocazie, am văzut şi cascada Vălul Miresii şi Geo Bogza a avut un of, la vederea ei. Ducându-şi mâinile la spate a exclamat: „Cât e de frumoasă, nenorocita asta de ţară!“ Când i-am spus „Dar dumneavoastră aţi scris atât de frumos despre munţii ăştia, aţi scris o carte!“ el a replicat: „O, am scris din cabinet, nu i-am văzut!“ Spunea că i-a văzut o singură dată, din goana unei maşini, cu foarte mulţi ani în urmă. Ne-am revăzut o singură dată, cred că la Iaşi, dar de scris, ne-am mai scris o lungă perioadă, am avut ecouri de la el la cartea de debut pe care i-am trimis-o. Am debutat în 1982 cu Scrisori din muzeul pendulelor. Mi-a scris  că a discutat cu un prieten despre cartea mea şi că seamănă cu muzica de cameră, ceea ce nu era foarte departe de adevăr. Nici nu mai ştiu când am încetat această corespondenţă.
  9. V. M.:Sunteţi un autor care îşi drămuieşte volumele. Au rămas multe poeme valide, dacă priviţi în urmă, care nu şi-au găsit locul în economia unui volum?
  10. M.:Nu cred că au rămas poeme semnificative pe dinafară, pentru că eu mă întorc la manuscrise mai vechi, chiar valorific anumite figuri, ciorne şi nu cred că au rămas. Debutând matur, cum spuneam, şi apoi trecând atâţia ani până am putut să public un nou volum, lucrurile s-au cernut, iar după 1990 am putut să public tot ce am dorit, nu a rămas nimic semnificativ, iar ce am lăsat pe dinafară nu m-a mai interesat şi nu pot să mă plâng că ar fi lucruri sacrificate, care au rămas nepublicate.
  11. V. M.:Spuneaţi că lucraţi cu mai multe fişe pentru un poem. Când începe construcţia unui text, cade mult la lectura a doua, tăiaţi, rarefiaţi sau atunci e deja concentrat?
  12. M.:La o lectură, după ce poemul rămâne mai mult timp fără să-l mai caut, fără să-l recitesc, merg numai pe ideea de a tăia, nu adaug niciodată nimic. Ca să iasă poemul aşa cum vreau, doar tai. Am încercat şi cealaltă metodă, să adaug, dar de fiecare dată aceste adausuri, aceste cusături, se simt şi am renunţat la asta. Tăind, poemul câştigă în valoare.
  13. V. M.:Aveţi răbdare, când ştiţi că vă aşteaptă câteva poeme să le definitivaţi? Cum e să te aştepte un poem?
  14. M.:Am încercat şi această experienţă: iau câteva poeme, cam cele scrise într-un an, le pun într-un plic şi îl dosesc, îi dau pace o perioadă, uneori unul sau doi ani. Apoi scot plicul cu poeme şi tai ce mai trebuie tăiat de acolo, iar poemele pot fi apoi publicate.
  15. V. M.:Eraţi un cititor pătimaş de poezie japoneză sau cum s-au născut hai-ku-urile?
  16. M.:Citisem şi ştiam că există acest experiment poetic şi la europeni. Aveam câteva antologii la acea dată, dar ale mele s-au născut dintr-un incident. Într-o vară, după ce devenisem profesor, a venit la mine cu o grupă de studenţi să lucreze la cules folclor regretatul Alexandru Muşina, de la Facultatea de litere de la Braşov. Dimineţile mergeau pe teren să culeagă folclor, iar după masa trebuia să le ocupe timpul cu ceva. Ne-am strâns la Căminul Cultural din Surduc şi acolo s-a pus la cale un concurs de hai-ku-uri. El era şi profesor de creaţie, deşi eu nu cred în astfel de experienţe. M-am antrenat şi eu în jocul lor. Ei mai făcuseră astfel de exerciţii, eu mai puţin, dar după plecarea lor am rămas cu gândul la ele. În vara aceea am început să scriu şi după câteva zeci de astfel de hai-ku-uri am observat că gândeam numai în 17 silabe. Câţiva ani am tot făcut astfel de exerciţii, am citit câteva studii depre această poezie şi am descoperit că trebuie să ai o legătură specială cu natura. Nu poate scrie hai-ku un poet născut la oraş şi crescut pe beton, trebuie să poţi să observi fiecare mişcare a naturii şi să imortalizezi căderea unei frunze sau zborul unei păsări, cântatul ei deasupra ta pe o ramură. Astfel de momente pot fi decupate într-un hai-ku. Un exerciţiu de condensare a emoţiei.

Interviu realizat de Alice Valeria Micu