a24

Gellu Dorian

După o sută de ani…

După o sută de ani de la visele celor doi tineri entuziaşti legate de ceea ce va fi după întregirea ţării, în spaţiul cultural european, cultura română, noi, cei de azi, care nu mai suntem chiar aşa de tineri (deşi alţi tineri ca ei ar putea privi cu alţi ochi fenomenul cultural românesc, ochi împrăştiaţi peste tot în lume, unde cultura românească are diverse manifestări, lideri, forme cerute de ismele care impun un trend) putem trage o concluzie, care nu ar avantaja (sau mai curând, ilustra) realitatea împlinirii visului lor. O să mă refer mai jos la această realitate şi mai puţin la ceea ce a însemnat „filosofia“ visului lor de atunci.

România s-a întregit după Primul Război Mondial, aşa cum au visat cei doi tineri şi alături de ei alte milioane de români, în detrimentul „câştigătorului“, tânărul imperiu bolşevic, care, prin liderul său, Lenin, dorea o extindere a comunismului în toată Europa. Din fericire n-a reuşit, nici măcar să subjuge tot Estul, până la Budapesta şi toate ţările din zona Balcanilor. Ci, dimpotrivă, a pierdut Moldova toată, cu ce se desprinsese din Imperiul de Vest, destrămat după război, Bucovina, şi tot ce însemna ţinutul dintre Prut şi Nistru până la Marea Neagră. Fericirea întregirii n-a durat prea mult. Raptul din timpul celui de-al Doilea Război Mondial a ciuntit România, în aşa fel ca visul lui Lenin, prin Stalin de data aceasta şi a camarilei lui formată din alogeni împrăştiaţi prin ţările vizate a intra sub cizma bolşevică, să se împlinească până la Zidul Berlinului, iar visul celor doi tineri, deveniţi mari filosofi, victime şi ei ale bolşevismului, să se sfărâme şi el. Ce-a mai rămas din acel vis, ciuruit de minţile diabolice ale „comunismului victorios“, se poate vedea acum cu ochiul liber, mai ales în integritatea culturii româneşti, care nu reuşeşte să se manifeste la nivel înalt, ci doar să iasă în peisaj cu forme improvizate de acţiuni alterate, infestate de formele consacrate ale culturii deficitare, impuse de fostul regim, prezent acum, la nivel înalt, de inşi analfabeţi funcţional.

Constatarea lui Mircea Eliade că suntem o „cultură mică“, în spaţiul marilor culturi universale, susţinută şi de scepticismul lui Emil Cioran, edulcorat de optimismul conjunctural al lui Constantin Noica, încă, din păcate, este valabilă şi face din visul lui Lucian Blaga şi al lui D.D. Roşca o neîmplinire. Deşi în realitate, prin vârfuri evidente ale culturii româneşti, izolate de cele mai multe ori, atingerile cu marile culturi ale lumii sunt reale, dar nu şi însumate în firescul pe  care-l au marile culturi tradiţionale ale Europei, ca să ne oprim doar la acest spaţiu. A nu pune în valoare marile rezerve de patrimoniu cultural antic din arealul actualei Românii înseamnă o primă mare neglijenţă şi stagnare în uitare şi anonimat a unui astfel de fond, pe care se poate constitui baza unei mari culturi. Ignoranţa din mers, lăsarea în uitare, părăsirea unor astfel de valori explică mentalitatea retrogradă pe care o au cei care sunt puşi să scoată în valoare astfel de zăcăminte ale unui patrimoniu intrat, în cea mai mare parte, în patrimoniul UNESCO. Dar am pierdut şi aici pasul şi suntem puşi în aşteptare, alături de culturi insignifiante ale lumii. Pe de altă parte, stagnarea unor sisteme filosofice, într-un pas bine făcut la vremea lor, cum ar fi ale celor doi mari filosofi luaţi aici ca repere, la care se pot adăuga altele şi altele, a dus în etcaetera acest domeniu al culturii, de care alte state dezvoltare cultural s-au folosit şi şi-au consolidat marea cultură. Noi facem acum eforturi de reaşezare a unor mari valori, nume de mare importanţă în identitatea noastră culturală, dar apar piedici ale unor instituţii oficializate, puse să oprească sau să scoată aceste nume din ceea ce reprezintă amprentele noastre culturale, de la Eminescu la Mircea Vulcănescu, de la Eliade la Vintilă Horia. Şi vă puteţi imagina ce înseamnă acest lucru.

În alt context, ceea ce se face acum pentru sărbătorirea Centenarului Marii Uniri nu reprezintă nimic altceva decât mentalitatea retrogradă a unei clase politice ajunsă la guvernare, ignorantă şi lustruitoare de minţi goale, pingeluite prin tot felul de ateliere emiţătoare de patalamale care le aşază în cel mai înalt grad al incompetenţei lor. Cum să ştie ei de visul celor doi tineri visători ai anului 1918 (sau nouăsprezece optsprezece!), când ei nu ştiu să vorbească bine româneşte (şi dacă nu vorbeşti bine limba maternă, nu poţi nici gândi bine, sau vorbeşti exact cum gândeşti, adică prost!).  Nu poţi face o cultură mare într-o ţară care se degradează continuu!