a20

Ion Urcan

Am fost şi am rămas o cultură mică

Fără îndoială, din păcate. Am fost şi am rămas o cultură mică, marginală, cvasi-necunoscută. Nici măcar autorul Trilogiilor, nici acela al Existenţei tragice n-au reuşit să treacă graniţele culturii româneşti. Desigur, există binecunoscutele excepţii, care însă rămân fenomene de ordin individual, toate, condiţionate de evadarea din perimetrul geografic/ geopolitic al României, apoi chiar din perimetrul lingvistic românesc – şi favorizate de noroc, adică de hazard.

Sunt suficiente, cred, exemplele lui Emil Cioran şi Eugen Ionescu.

Cioran a luat premiul Rivarol în 1950, pentru Précis de décomposition, datorită exclusiv lui Jean Paulhan. Jean Paulhan, apropiat de Rezistenţă în anii ocupaţiei germane şi ai regimului de la Vichy, fusese arestat de Gestapo şi eliberat prin intervenţia lui Drieux la Rochelle (fostul său şef de la Gallimard, dinainte de război). După război, Paulhan s-a delimitat de scriitorii de stânga, care, în frunte cu Louis Aragon, se erijaseră în judecători literari, cu scopul de a denunţa şi elimina din viaţa publică pe confraţii lor de dreapta.

Aşadar, Paulhan s-a dedicat, în anii de după război, recuperării literare şi reeditării  scriitorilor stigmatizaţi atunci ca profascişti. Spre exemplu, Paulhan a fost primul editor care l-a retipărit, după război, pe Louis-Ferdinand Céline. Trebuie spus că Jean Paulhan a fost director al renumitei reviste literare Nouvelle Revue Française din 1925 până în 1940 şi din 1946 până în 1968. În 1945, el a fost distins cu Marele premiu pentru literatură al Academiei Franceze, iar în 1963 a devenit membru al acesteia.

Premiul Rivarol a fost un premiu literar al statului francez, instituit în 1949 datorită diligenţelor lui Jean Paulhan şi acordat de Paulhan personal, ca unic membru al juriului,  pentru cel mai bun roman de limbă franceză scris de un autor străin. Ironie a sorţii! În ce măsură este Cioran un literat, iar Précis de decomposition, un roman? Dar suma de bani  aferentă acestui premiu, deşi modică, l-a salvat în 1950 pe Cioran de foame şi vagabondaj. Fără acest premiu, nu putem şti cum (şi dacă) Emil Cioran ar fi supravieţuit în acei ani şi ar fi continuat să scrie.

Premiul Rivarol (neacordat în anii 1953, 1957-1960 şi 1963) şi-a încetat existenţa în 1964, după ce i-a fost acordat lui Elie Wiesel. Paulhan însuşi a murit în 1968, la vârsta de 83 de ani. Cu excepţia lui Cioran şi a lui Wiesel (premiul Nobel pentru pace în 1986), toţi ceilalţi laureaţi Rivarol au rămas, până astăzi, puţin sau deloc cunoscuţi publicului larg, francez şi internaţional. Adică, premiul Rivarol nu i-a impus pe niciunul.

Premiul Roger Nimier, acordat lui Cioran în 1977 pentru opera omnia şi refuzat de acesta, este, iarăşi, un premiu obscur, de aceeaşi factură ca şi premiul Rivarol.

După 1950, Cioran a refuzat consecvent  premiile şi distincţiile de orice fel, deci în 1988 refuză şi premiul literar Paul Morand, acordat bienal de Academia Franceză unui autor francofon pentru opera omnia. Abia acest premiu prestigios, deşi refuzat, i-a adus lui Cioran o binemeritată şi tardivă recunoaştere. Târziu, la zece ani după moartea eponimului, Centre National du Livre instituie o Bursă Cioran, în valoare de 18.000 €, finanţată din drepturile de autor lăsate moştenire  de Simone Boué.

La rândul lui, Eugen Ionescu revine în Franţa în 1942, trimis de Mihai Antonescu ca ataşat cultural pe lângă ambasada României de la Vichy. Primăvara anului 1945 îi aduce pierderea slujbei şi o perioadă de mari dificultăţi băneşti. Se mută la Marsilia, apoi revine la Paris, unde, cu ajutorul aceluiaşi Jean Paulhan, este angajat corector la o editură specializată în literatură juridică. Va lucra aici până în 1955, când veniturile sale de dramaturg vor deveni destul de consistente pentru a-i acoperi cheltuiala traiului. În 1959, apare la Gallimard piesa Rhinocéros.

Eugène Ionesco a debutat ca dramaturg francofon cu La Cantatrice chauve, piesă jucată în 1950 şi publicată în 1952, dar a cărei primă versiune românească, Englezeşte fără profesor, a fost scrisă în 1943 şi publicată în 1948.

Samuel Beckett a primit premiul Nobel pentru literatură în 1969, fiind considerat un scriitor de avangardă (care s-a ilustrat în roman, dramă şi poezie) şi creator al teatrului absurdului. Piesa care l-a impus pe Beckett ca dramaturg de limbă franceză a fost Aşteptându-l pe Godot, scrisă în 1948 şi publicată în 1952. Nu iau în discuţie paternitatea/ prioritatea ideii de teatru al absurdului, nici a formulei dramatice specifice. S-a vorbit suficient despre ele. Acestea îi aparţin, fără îndoială, lui Eugen Ionescu, dar trecutul său  profascist a închis calea nobelizării dramaturgului român.

La Comédie Française pune în scenă abia în 1966 prima piesă a lui Eugène Ionesco, iar în 1970, dramaturgul este ales membru al Academiei Franceze, pe fotoliul nr. 6, vacantat de Jean Paulhan în octombrie 1968, la moartea sa. Alegerea lui Ionesco la Academia Franceză în 1970 a fost, probabil, un gest de compensaţie pentru nedreptatea suferită cu un an înainte, când premiul Nobel i s-ar fi cuvenit lui.

Făcând o comparaţie între Cioran şi Ionescu, putem constata că acesta din urmă a fost recuperat în Franţa cu un deceniu mai devreme decât conaţionalul său, poate fiindcă în primele decenii de după război, teatrul a căutat mijloace de inovare artistică şi tematică, impunându-se astfel atenţiei publice, în vreme ce domeniul ideilor a fost captat de voga curentelor structuraliste şi post-structuraliste, un gânditor de factura lui Cioran trebuind să aştepte ani buni preţuirea şi recunoaşterea publică.

En outre, toate succesele importante ale culturii sau ale ştiinţei româneşti de după 1990 s-au realizat în afara ţării. O excepţie fericită este Mircea Cărtărescu, dar şi în cazul lui, am trăit o dezamăgire în 2016, când mulţi dintre noi ne aşteptam să-i fie decernat premiul Nobel, tocmai atunci „relativizat“ prin nominalizarea lui Bob Dylan, acordat în 2017 lui Kazuo Ishiguro.