a14

Alexander Baumgarten

Cu pieptul gol: cultură şi artă militară

Faptul că doi filosofi îşi propun sincronizarea unei culturi într-o clipă relativ contemporană cu alcătuirea unui stat corespondent îmi dă legitimitatea, la un secol după aceste evenimente, să reflectez liber asupra lor lăsând deoparte orice circumstanţă culturală sau politică. Toate aceste circumstanţe sunt studiate eminent de specialişti în a căror muncă nu am niciun drept să mă amestec, mai mult decât un sincer admirator al lor. De aceea îmi permit să reflectez desprins de aceste condiţii şi să mă întreb: la ce se pot gândi doi filosofi când îşi propun să schimbe destinul unei culturi pe care ei o percep marginală şi fragedă, ca să o aducă la nivelul unui dialog universal acceptabil în care ea să poată avea o voce proprie?

Aş răspunde şcolăreşte, cu exemple similare. Îmi vin în minte patru. Armenii din secolul al VI-lea, arabii din secolul al IX-lea, latinii din secolul al XIII-lea şi polonezii din secolul XX. Ei au răspuns la această întrebare la fel: să recuperăm ceea ce este originar în cultura din care vrem să facem parte, apoi să aratăm ce ne este propriu pe acest teren comun. Adică: armenii s-au apucat cu hărnicie să traducă din limba greacă tot ceea ce cultura timpului lor le-a permis, formând o limbă literară şi asigurându-i supravieţuirea: ea ar fi dispărut, probabil, dacă nu ar fi fost consemnată, în condiţiile declinului lor politic medieval. Arabii au tradus tot ce au putut din greacă şi din siriacă, creând limba literară arabă, dar au ştiut să comenteze ceea ce au tradus, aducând un aport original şi punând probleme răscolitoare unei tradiţii deja problematice, la intersecţia gândirii greceşti cu diferitele monoteisme. Aşa, arabii au reuşit ce nu au reuşit armenii: să intre pe o piaţă universală a ideilor, cel puţin până când discursul identitar al modernităţii europene a încercat pe nedrept să îi excludă. Latinii au făcut la fel: au tradus masiv operele greceşti şi arabe care le-au parvenit, făcând din ele manualele universităţilor pe care şi-au clădit cultura şi le-au confruntat cu tradiţiile venite pe „calea romană“. Polonezii au avut o ocazie particulară, în cazul strict al studiilor medievale: ei au înţeles, în debutul secolului XX, că au o cultură filosofică aşezată pe un tezaur de manuscrise necunoscut şi care putea spune Europei enorm despre istoria ei, iar, în consecinţă, şi-au valorificat acest potenţial.

Nu ştiu nimic despre raportul dintre statul armean şi valul traducerilor lor, dar despre celelalte trei exemple pot spune că au beneficiat întotdeauna de un sprijin de stat sau ecleziastic sistematic. În ultimul caz, deşi era vorba de literatură produsă în interiorul istoriei creştinismului, statul comunist a sprijinit generos vocea generaţiei medieviştilor, deoarece a înţeles oportunitatea „sincronizării“. Avem, aşadar, patru exemple de culturi care au încercat sincronizarea pornind de la asumarea în propria limbă a surselor şi procedând pentru aceasta pe o cale cel puţin parţial instituţională, şi care au oferit, mutatis mutandis, un loc secundar creaţiei originale.

Putem acum arunca o privire asupra propriei istorii, unde vedem o particularitate. Suntem de acord când spunem că în cultura românească a ultimilor o sută de ani există un munte de originalitate, că există enormă creaţie raportabilă la autori singulari, dar şi multă deficienţă în ce priveşte o continuitate a transmisiei unei tradiţii de la o generaţie la alta şi o spectaculoasă substituţie a instituţiei cu omul creator. Putem privi, în comparaţie cu modelele de mai sus, acest aspect drept o particularitate a proiectului local al sincronizării: am acordat multă importanţă primatului creaţiei originale (poate, sub influenţa romantismului) şi foarte puţin recuperării sistematice şi instituţionale a surselor. Avem o monumentală Trilogie a culturii şi o Devenire întru fiinţă, dar nu avem un Aristotel sau un Augustin bilingv, complet, hiperadnotat şi sursă durabilă de referinţă. Să facem o simplă listă de autori fundamentali şi să ne gândim câţi dintre ei ne sunt disponibili ireproşabil şi câţi dintre ei au format limba română prin constrângerile unei gândiri şi limbi elevate, iar rezultatul nu ne va provoca prea multă admiraţie. Nu pot judeca în adâncime, ca un specialist, acest fenomen, dar îmi îngădui o observaţie minoră: acest primat al creaţiei originale şi eroice îmi seamănă frapant cu lupta de la Mărăşeşti şi cu vocabularul nostru prin care o repovestim. Acolo s-a luptat fără haine şi fără arme moderne pentru că nu aveam o tradiţie militară capabilă de a ne dota, ceea ce a costat inutil vieţi omeneşti. Când vorbim despre acea victorie, spunem că am obţinut-o „cu piepturile goale“ şi suntem tacit de acord că vrem să subliniem prin aceste cuvinte eroismul unor persoane individuale. Mă întreb, fără nici o mefienţă, dacă nu cumva limbajul nostru camuflează sub un clişeu un alt adevăr mai incomod, şi anume dacă acele piepturi goale nu înseamnă cumva absenţa unei tradiţii performante, de stat, dotate militar la un nivel modern, ceea ce în proiectul nostru cultural înseamnă: dotate harnic şi corespunzător cu ediţii critice aşa cum au alţii din sursele comune pe care le împărtăşim cu ei.